Mozart (K242 şi K365), Mendelssohn (vă amintiţi de surorile Labeque?), Bartok, Poulenc, toţi au scris concerte pentru două piane. Niciunul nu are o popularitate nimicitoare, dar, vă garantez, nici că s-ar mai sinchisi cineva. Bravura de automat îndrăcit a chinezoaicei şi acting-ul voluptuos al georgiano-franţuzoaicei ar instaura o tensiune şi un indice de audienţă demn de cele mai provocatoare întreceri sportive.
Să luăm concertul Khatiei Bunyatishvili de aseară, de exemplu. Schumann, Concertul pentru pian şi orchestră în la minor op. 54. O lucrare de un romantism evident, aproape trăgător de mânecă. Reacţie imediată. Caseta de bijuterii este sobru tapetată cu negru, Orchestra Filarmonică a Israelului. Zubin Mehta, maestru orfevru, depune în găoacea ei un rubin palpitând, pianista de treizeci de ani despre care, de la apariţia ei fulgurantă, vorbeşte o lume întreagă, fie cu exces de elogii, fie cu buzele strânse şi o sprânceană ridicată. E nestemată veritabilă sau doar un fals ingenios fabricat?
Îţi ia ochii, asta fără discuţie. Îţi ia ochii de la orice altceva şi te obligă să o priveşti, pentru că nu doar cântă, ci coregrafiază la pian în sintonie cu muzica. Dacă pianul este cel mai sexy instrument (potrivit lui Anne-Sophie Mutter), Khatia Bunyatishvili este... pianul tuturor solistelor. Umerii şi gâtul se cambrează, respiraţia ridică şi coboară rochia strânsă pe corp, umple curbele unui trup de pin-up girl şi rămâne suspendată în aer, precum degetele care vibrează şi desenează linii nevăzute deasupra claviaturii. Khatia joacă sau este pianista ce devine paratrăznet pentru muzica pe care o interpretează, care absoarbe toate fulgerele şi le dă mai departe sub forma unei fascinaţii aproape palpabile.
Opiniile sunt, ca de obicei, împărţite. Unii o văd ca pe o apariţie frauduloasă, cu un atac prea energic pentru Schumann, cu un stil prea haotic şi prea în viteză. Alţii o salută ca pe o bacantă a pianului, care celebrează voluptatea nebănuită a instrumentului. Mie mi-a plăcut, o spun cu toată sinceritatea. E acel gen de performanţă care nu are cum să te lase indiferent. Iar părerile întretăiate umplu spaţiul enorm al sălii cu o tensiune electrică din care ea, Khatia, se defineşte ca o Marilyn şatenă, mai ingenuă, dar potenţial periculoasă.
Rapsodia ungară nr. 2 de Liszt, oferită ca al doilea bis, a fost cântată cu foc şi îndârjire diabolică, nu neapărat jucăuş, dar energic. N-a rupt pianul în două, ci sala. Două jumătăţi, mai scindate ca oricând, două emisfere: cea cucerită şi cea inexpugnabilă.
După veritabilul spectacol din prima parte, Simfonia Domestica de Richard Strauss ne-a amintit că eram în prezenţa uneia dintre cele mai bine construite orchestre ale lumii - Orchestra Filarmonică a Israelului - şi a unui dirijor la care spectatorii Festivalului Enescu se închină ca la un zeu: Zubin Mehta. Poemul simfonic, gândit de compozitor ca o evocare a vieţii de familie, cu sinuozităţile şi personajele ei, este o lucrare elaborată, migălită pentru a pune în valoare toate compartimentele unei orchestre de mari dimensiuni. Subţiat de vârstă, Zubin Mehta a oficiat-o cu autoritate recunoscută: asupra partiturii (pe care o cunoaşte în cele mai mici inflexiuni) şi asupra unei orchestre care cântă... aproape singură şi care reacţionează şi la o privire a maestrului.
Două momente frumoase, pentru că au fost atât de pământeşti în poza sacerdotală a lui Zubin Mehta: cel în care a mătrăşit o muscă obraznică şi cel în care i-a şoptit de două ori "bravo" concertmaestrului după un solo angajant.
Imaginea lui Zubin Mehta mulţumind cu mâinile împreunate unui public care îl divinizează încă din anii '60 va rămâne una emblematică pentru această ediţie de Festival.
Saga interviurilor speciale a avut astăzi două capitole şi un singur numitor comun: farmecul. Clara Cernat ne-a cucerit cu poveşti de o sinceritate plină de miez. A vorbit despre sufletul ascuns în cutia de rezonanţă a viorii, despre supralicitarea instrumentelor de colecţie (care, oricât de preţioase şi prestigioase, nu pot cânta în locul tău) şi despre ce înseamnă să vrei să ai, cu adevărat, o violă cu care ai dezvoltat chimie instantanee. O oră mai târziu, soprana Olga Peretyatko, una dintre cele mai strălucitoare apariţii pe scena de operă a ultimior ani, a dovedit, dacă mai era nevoie, că, slavă Domnului, divismul desuet e aproape eradicat. Pe locul lui creşte artistul de azi, modern, simplu, firesc, relaxat, cu umor şi şarm de dat şi la alţii. A fost una dintre cele mai reconfortante şi desţelenite întâlniri din această serie. Complice, cinstită, caldă.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..