Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2017

Timp, curaj şi concentrare: întâlniri titanice pe scena festivalului Enescu, 2017


Festivalul Enescu, septembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există un imprevizibil al primelor minute dintr-un concert. Un freamăt al adaptării, uneori al aşteptărilor. Câteodată conexiunea se produce instant, alteori e nevoie de un pic de timp pentru ca muzica să crească interior, caz în care sfatul meu pentru melomani e să nu intre în panică: e greu să te dezbraci de haina realităţii şi să intri într-un Univers cu totul şi cu totul aparte.

Aşa s-a întâmplat atunci când Daniil Trifonov a cântat primele acorduri din Concertul nr. 2 de Rahmaninov. Nimic din apariţia sa delicată nu prevedea ce a urmat în seara de 9 septembrie 2017 în Sala Mare a Palatului şi surpriza a fost pe măsură.

Trifonov e un pianist cu o forţă interioară copleşitoare. De asta nu e întâmplătoare alegerea unui tempo uşor mai lent în partea întâi a concertului. Te forţează să faci efortul concentrării, chiar dacă ai gândurile împrăştiate. Acordurile din debutul părţii întâi, cântate sobru, interiorizat şi profund, condensează în ele toată greutatea unei lumi demult apuse, o lume în care ai răgaz să simţi totul până la capăt, de la legendara depresie de 3 ani până la asuma-rea unui romantism târziu căruia Rahmaninov i-a fost credincios, pen-tru că nimic nu e mai important pentru un compozitor decât curajul propriei voci, fie aceasta avan-gardă sau retro.

Trifonov e totodată un pianist serios. Nu-şi permite nicio îndulcire exagerată a temelor celebre, virtuozitatea lui e submisă sensului muzical. Domină cerebral în nuanţele tari şi reuşeşte culori aproape insuportabile în pianissimo. Un exemplu: cadenţa părţii a doua a sunat aproape impresionist, parcă niciodată n-am fost mai conştientă de pedala ţinută pe ultima frază a fragmentului ce închide cadenţa, fragment în care pianistul şi-a dat timp.

Aici cronicarul profită de ocazie să-l introducă pe eroul serii în acţiune. Trifonov şi-a dat timp, iar Valery Gergiev a transformat acest timp într-una din cele mai complexe şi învăluitoare expuneri orchestra-le. Nu a fost un acompaniament, a fost un dialog, o preluare febrilă a stărilor solistului, o urmărire subtilă a goanei nebune din partea a treia, o exacerbare timbrală a ideilor - de neuitat rezonanţa contrabasurilor, instrumentele fiind plasate în stânga, lângă vioara 1, astfel că fugato-ul din partea a treia mi-a sunat aproape a muzică spectrală.

La doar 26 de ani, Daniil Trifonov nu este departe de vârsta la care Rahmaninov a scris acest concert, şi chiar dacă azi tinereţea e sinonimă cu lejeritatea, interpreta-rea sa a reuşit să iasă din clişeu, toată profunzimea acestei muzici fiind atât de bine integrată în vi-ziunea sa, deopotrivă generoasă şi personală.

Îndelung aclamat, a revenit pe scenă, iar bisul a dezvăluit o Fantaisie-Impromptu de Chopin impetuoasă, şi din nou la limita suportabilităţii în intensitatea pianissimelor mediane. Un moment aproape dure-ros, în care parte din public a început să şuşotească aproape ca un geamăt, moment ce mi-a adus aminte de legendara poveste cu Sviatoslav Richter, la începutul anilor '60, la care publicul bucureştean a avut o reacţie identică, în timpul sonatei Appassionata de Beethoven.

Partea a doua a concertului a pus faţă în faţă trei legende: Simfonia a IV-a de Anton Bruckner, orchestra Filarmonicii din München - epitomul tradiţiei, formată în sunetul brucknerian - şi dirijorul Valery Gergiev. Cred că niciodată n-am ascultat această simfonie mai atentă. E uşor să închizi ochii şi să te laşi dus de extinderea spaţială şi temporală a armoniilor bruckneriene, or-chestrate atât de complex şi totodată eficient, atât de convingător de parcă o altă variantă nu ar fi niciodată posibilă în istoria muzicii.

Acum m-am concentrat pe cum se transformă cvintele în octave, octavele în game ascendente şi descendente, lipsa orică-rei prejudecăţi în folosirea tehnicilor simple, precise: model cu două secvenţe, preluarea ultimelor două note dintr-un motiv şi construirea unei întregi secţiuni doar cu acestea, melodiile care se transforma în coral, palma ironică peste toate bancurile cu violişti - e de ajuns să asculţi tema din partea a doua ca să le uiţi pe toate -, uimitoarea lejeritate a temelor expuse la corzi, căci umor nu prea e la Bruckner, dar lejeritate e din plin, şi e înălţătoare până şi aceasta, şi peste toate Unisonul, acel Unison suprem, explozia din partea a 4-a care te aduce aşa de frumos în realitatea vieţii compozitorului: organistul care şi-a câştigat pâinea în Sankt Florian, a concertat la Bayreuth într-o biserică nu prea mare. pentru a-l vizita pe Wagner, şi care a pus apoi orga în orchestră: un singur sunet, 100 de instrumente ca unul singur şi culori parcă mulate pe fiziologia modernă a respi-raţiei si a lecţiilor de mindfulness.

Şi peste toate, Gergiev
.

Cu o preci-zie a simţirii aproape de speriat, şi totodată cu respiraţie largă, cu savoarea relevării fiecărui com-partiment orchestral şi cu plăcerea dezvăluirii amănuntelor, peste care pluteau toate influenţele mu-zicii de până şi după scrierea aceste simfonii, cu un răspuns formidabil la fiecare gest din partea Filarmonicii din München.

La final, am rămas cu impresia că seriozitatea din primele acorduri cântate de foarte tânărul Trifonov şi timpul pe care şi l-a acordat s-au sublimat în această simfonie de Bruckner, o muzică ce mi-aş fi dorit să nu se încheie niciodată.

Şi ce bine că, de fapt, muzica e timp şi nu se termină niciodată....


(Sabina Ulubeanu este compozitoa-re)

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer