- Bună, Stradivariusul lui Leonidas Kavakos! Bine ai venit la întâlnirea viorilor Stradivarius disperate! Cu ce te putem ajuta?
- Ştiţi, eu disperată nu prea sunt...
- Păi, da, chiar ne gândeam, după Brahms-ul de aseară ar trebui, mai degrabă, să calci pe sol! Pe coarda sol, adică.
- Aveţi dreptate, doar că, vedeţi, trăiesc într-o panică permanentă! Dacă stăpânul meu, maestrul Kavakos...
- De-ar fi al meu! Sau al meu!, oftară alte Stradivariusuri, care mai mult vedeau patinoare decât săli de concert.
- Ei, da, dar mă tem mereu. Dacă mă va vinde şi pe mine, cum a făcut cu Falmouth sau cu Guadagnini? M-am obişnuit cântată, răsfăţată, dezmierdată, iubită în cel mai sacru, dar şi mai trupesc fel...
- Oh!, exclamară celelalte viori şi îşi apropiară gâturile complice, roşind din căluş.
- Vedeţi, dau tot ce am mai bun, mă transform într-o adevărată sclavă pentru maestrul meu, nu mai sunt lemn, ci carne, carne vie, cu voce umană. Kavakos m-a învăţat o limbă neştiută, care deschide sufletele oamenilor. Nu-mi pasă că, în Brahms sau Korngold, face din mine ce vrea, mă supune la cele mai grele încercări, pentru că eu răspund, răspund de fiecare dată. Aseară mă simţeam puntea dintre el şi Zubin Mehta, parcă eram un flux cu două capete, parcă eram focul în jurul căruia se adunaseră să sporovăiască în partea a doua a concertului. Lumea îl aplaudă pe el, dar, de fapt, eu ştiu că ne aplaudă pe amândoi, pentru că eu am devenit, din prea multă iubire, prelungirea corpului său. De fapt, cu mine, el se cântă pe sine însuşi!
- O, de-am putea toate să ne simţim aşa..., exclamară alte câteva viori.
- Şi mi-e frică! Mi-e frică în permanenţă. Dacă va renunţa la mine? Dacă voi ajunge şi eu să cânt pentru patinatori, ca Hubay, sau, mai rău, precum ex-Captain Saville, pentru Oktoberfest-uri mascate în concerte de muzică clasică? Sau ca ex-Adolf Busch, adaptări după Michael Jackson? Vedeţi? Înţelegeţi? Vreau să fiu a lui Leonidas mereu!
- Curat vioară disperată, murmurară cu înţelegere celelalte instrumente.
A fost minunat. Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms cu Leonidas Kavakos, Israel Philarmonic Orchestra şi Zubin Mehta va rămâne, cu siguranţă, unul dintre cele mai mari momente ale acestei ediţii a Festivalului. Sunetul atât de plin, atât de organic, capabil, cu toate acestea de nişte vibraţii pe pânză de păianjen, sunetul lui Kavakos m-a făcut să mă reîndrăgostesc de acest concert, pe care aproape că îl uitasem.
Fragmentul din Partita nr. 3 de Bach a avut reliefare sprinţară, dar şi robustă. Poate cel mai ovaţionat solist din cei care s-au prezentat la Sala Palatului: Leonidas Kavakos.
Cu siguranţă, cel mai ovaţionat dirijor: Zubin Mehta. Oamenii aplaudă o legendă vie. Împreună cu ei aplaudă şi o legendă a micului ecran din timpul părinţilor noştri: Nancy Kovak Mehta, cunoscută din Star Trek, Frankie şi Johnny (cu Elvis Presley) şi, mai ales, Mannix. Exact un rând în faţa mea.
Marea Simfonie de Schubert nu e chiar cea mai înrobitoare muzică. Perfecţiunea ei, transmisă fără fisură de către Orchestra Filarmonică a Israelului, e rafaelită, iar eu, muzical vorbind, sunt într-o perioadă mai michelangiolescă, mai sfâşiată, total mahler-iană. Dar nu poţi decât să te minunezi de cum funcţionează acest efectiv gigantic, pe care marele Mehta l-a amplasat neobişnuit, cu suflătorii lemne în prim plan, dată fiind partitura lor protagonistă. Nici cea mai mică impuritate nu tulbură această apă liniştită, aşternută timp de o oră cu suverană largheţe.
Polka Tritsch Tratsch a pus punct, à la Neujahrskonzert, capitolului IPO-Mehta din ediţia 2017 a Festivalului. Cu alonjă şi sclipici, spre încântarea publicului dansator şi bâţâitor din diferite colţuri ale sălii.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..