Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

The many faces of Khatia - Festivalul Enescu, 2017


septembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Rochie roşie, mulând senzualitatea din rotundurile notelor pe linia mereu sinuoasă a trupului, aruncând pumni de sclipiri în lumina caldă a sălii, contrastând cu forţa complementarităţii polilor contrari castaniul aproape negru, de noapte adâncă, al părului. Rebel, zbuciumând şuviţele cu fiecare mişcare apăsată a corpului asupra unui instrument pe care îl simţi când rece, când în deplină torţă sălbatică, după cum sunetele ies reţinute, tăiate, scurtate de frâul strâns al degetelor sau năvalnice, puternice în bătăile nervoase, cu vigoarea purtată sus, ca steagurile de neîmblânzit ale unei năvăliri cotropitoare.
 
Dar vârful acesta de pasiune nu se desface imediat. Se lasă aşteptat, anticipat, dorit, întâi într-un soi de timiditate aproape şcolărească, apoi într-o gradaţie susţinută, de ucenic silitor al unui maestru perfecţionist, cu execuţie corectă, la punct şi măsură, la fracţiune de impuls şi secundă de încremenire. O creştere de aluat dospit în tihnă, în stânga olimpianului Zubin Mehta, pentru care bagheta, deşi prezentă, cu onduleurile mereu ferme, pare doar un accesoriu profesional. O singură privire şi intrarea pianului e perfectă, o alta şi clarinetul e desăvârşit aliniat dialogului cursiv, o înclinare a capului şi Orchestra Filarmonică din Israel îşi desfăşoară susţinerea ireproşabilă a discursului efuziv al clapelor, fie ca să-i ţină piept, fie să-i fie tovarăş, cu forţă sau jovialitate, cu intensitatea alămurilor şi vibraţia profundă a arcuşurilor, cu elan stăpânit, călăuzitor sau hotărât, afirmativ, concluziv.
 
Şi Khatia, când blândă, răbdătoare cu vibraţia caldă a coardelor, când dezlănţuind aspru tumultul de tonuri, când aproape indiferentă, retrasă în răcoarea unui frânturi de linişte. Apoi incandescentă, în zbuciumul fără leac al aglomerării de emoţii, de solitudini şi înflăcărări, de regrete şi confesiuni, de tânjiri şi descărcări ale Concertului în la minor al lui Robert Schumann. Cu spatele drept ca o linie zveltă de copac tânăr, apoi frânt, în zig-zagul trăirii clipei de sunet, dar nu pentru mult timp, căci e împins din nou în sus, de resorturile niciodată obosite ale energiei vii a muzicii. Iar degetele, în joc rapid, fără efort, nu slăbesc ritmul, nu lasă loc de inspir hrănitor sau măcar de expir eliberator, o joacă serioasă cu ivoriul şi abanosul pianului, cu rezonanţele şi exigenţele lui. Şi în povestea pe care o spune instrumentul intră toate ingredientele bune: delicateţe picurată uşor, rugător, destăinuiri încrezătoare, chemări pline de avânt, reticenţe, melancolie.
 
În final, răsfăţul publicului şi al ei însăşi, două bisuri, două prelungiri ale micului apogeu din finalul concertului, cu o demonstraţie de entuziasm şi energie - Rapsodia ungară nr. 2 de Franz Liszt -, spre extazul absolut al celor care o iubeau deja şi al celor mulţi nou cuceriţi, dar, poate, şi spre reticenţa continuată a celor care ar vrea să şi-o apropie, dar nu ştiu încă dacă dansul ei intens cu pianul e dincolo de orice frivolitate, dacă acest spectacol al dinamismului, pasiunii şi senzualităţii evidente, nedisimulate, îşi are originea în autenticitatea trăirii sau în altceva, mai apropiat de foşnetul încântător, dar zornăitor al ambalajelor prea scumpe şi excesiv aurite.
 
Sunt multe feţele Khatiei Buniatishvili, de la primul contact, la trei ani, cu pianul, în urmă cu douăzeci şi şapte de ani, până la cele şase albume înregistrate cu Sony Classical, dintre care cel din 2016 în exact aceeaşi companie în care au putut-o asculta cei prezenţi într-o Sală Mare a Palatului plină până la refuz, în seara zilei de 16 septembrie 2017. Dintre care nu puţini au venit doar pentru concertul ei, chiar dacă seara a continuat cu o frumoasă şi energică Simfonie Domestică de Richard Strauss. Aplaudată intens la final şi în neobosită admiraţie pentru maestrul Zubin Mehta şi pentru tot ce a a adus şi a însemnat în cei 53 de ani de când a intrat în viaţa Festivalului George Enescu, a spectatorilor şi auditorilor săi, care l-au pus pe un piedestal al preţuirii pe deplin meritat şi de necontestat.
 
Dar feţele Khatiei, dincolo de orice poză iscusită, atât de plusată de vârtejul fără oprire al marketingului, reprezentării şi vânzării impuse de industrie, cu tot glamourul sugerat şi nuvela romantică pe care o scriu, se vor găsi tot în muzică, acolo unde o caută cei care o iubesc, printre care se află şi tânăra tăcută, care-i contempla frumuseţea interpretării din scaunul alăturat, care mi-a mărturisit că ar vrea să ştie cum aud alţii ceea ce a auzit ea în acea seară şi căreia, spre edificare şi spre bucurie că muzica însufleţeşte şi stârneşte împărtăşiri, îi este dedicat acest text.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer