Nicolas Dautricourt în trei tablouri de sensibilitate şi pasiune - Festivalul Enescu, 2017

O meditaţie, o confesiune, o curgere lină, cu forţa fluxului stăpânit. Vioara rugând pianul, dialog nedomolit pe două voci ale aceluiaşi cântec, declaraţie la unison, cu tandreţe, cu intensitate, cu mângâieri de voce caldă. Întrebări şi mărturisiri, răspunsuri şi destăinuiri în oglindă, supuse în tonul liniştitor al clapelor, apoi arcuşul în care dorinţa gâlgâie, se învolburează. Sunete mângâietoare de întâmpinare a gesturilor, în neliniştea viorii, în nesiguranţa jocului cu sentimentele, cerând, cerşind, cu duioşie disperată, cu amintirea unei vechi despărţiri nevindecate, care nu vrea să-şi reaprindă durerea. O chemare la împărtăşire pătimaşă, în melancolie, în ardere consonantă, sfârşind impetuos prima mişcare a Sonatei în la major,  a lui Gabriel Fauré, din concertul violonistului Nicolas Dautricourt şi al pianistul Florent Boffard, din 17 septembrie 2017.
 
O Ballade ca o adolescenţă furtunoasă, strigându-şi nevoia de dramatism, de aşteptare înfrigurată a vieţii ce va veni. Note apăsate, tensionate, vivace până la extenuare, cu arcuşul tras puternic pe Stradivariusul "Château Fombrauge" al lui Nicolas Dautricourt, culminând triumfal, în plin entuziasm de execuţie năvalnică. Şi mica poveste a lui Eugène Ysaÿe, care îi dedică în 1924 una dintre cele Şase sonate pentru vioară solo lui George Enescu. Sonata nr.3 în re minor, ca un dar făcut lui şi studenţilor, va fi cântată de tânărul Enescu la finalul unui curs al maestrului Ysaÿe.
 
Pantoum. Assez vif. O mişcare de ecuaţie matematică în plină demonstraţie, în plină căutare de sens, de elucidare, de formulă perfectă. Un avânt moderat de limitele morganatice ale unghiurilor drepte, un fel de căutare necontenită a cuadraturii cercului, lovindu-se de normele rigide, de bidimensionalul planului din care nu poate evada, din care nu găseşte scara spre înălţarea tridimensională, spre trecerea în simultaneitatea altui vers, unic sau multiplu. Încercarea însă nu se împiedică, pentru că nu-şi înţelege obstacolul, vrea să simtă cu orice preţ ieşirea din constanţă, din îngrădire. Şi adună tonuri care caută eliberarea, care să perceapă cel mai fin milimetru de deschidere a acestei uşi fără clanţă şi fără cheie a trecerii, cel mai subţire ungher de evadare în albul planului de dincolo de forma finită, în orizontalul infinit, neexplorat. Maurice Ravel, cel despre care dirijorul Lawrence Foster spunea, în interviul din 2011 acordat lui Marius Constantinescu, că "nu a scris niciodată o notă în plus". Şi Nicolas Dautricourt, Florent Boffard şi violoncelistul Gary Hoffman, într-o minunată şi îndelung aplaudată interpretare a Trio-ului în la minor pentru pian, vioară şi violoncel, dintr-o dimineaţă de duminică autumnală din care vara nu vrea să plece şi căreia violonistul francez, împreună cu vioara lui preţioasă şi cei doi muzicieni ai trioului i-au crescut şi mai mult gradele de căldură şi pasiune.