În urmă cu patru ani, Anoushka Shankar, fiica renumitului muzician, interpret de sitar şi compozitor de muzică clasică indiană Ravi Shankar, mărturisea despre tatăl ei, primind în numele lui Premiul Grammy pentru întreaga activitate: "Când îl vedeam cântând, ceea ce mă mişca cel mai tare era că putea purta oamenii în această incredibilă stare meditativă, în care închideau ochii, lăcrimau şi se conectau la ceva mai important". Până în acel moment, Ravi Shankar câştigase deja patru premii Grammy, primul dintre ele urmând unei colaborări din 1967 cu Yehudi Menuhin - albumul West Meets East -, la categoria Best Chamber Music Performance (cea mai bună interpretare pentru muzică de cameră).
Urmând tatălui ei, Anoushka Shankar începe să cânte la sitar la vârsta de 7 ani, la 15 ani îl asistă la înregistrarea albumului Chants of India, produs de George Harrison, iar la 17 ani are primul ei album, Anoushka. În 2016 primeşte a şasea nominalizare la Premiile Grammy, iar în 18 septembrie 2017 are o sală a Ateneului Român cu spectatori ascultând cu ochii închişi, legănându-se uşor în ritmul sitarului, apoi aplaudând îndelung, entuziast, înseninând la final până şi ochii serioşi ai partenerului ei de concert, Manu Delgado. După un program alcătuit pe o coloană de muzică clasică indiană, susţinută de compoziţiile dinamice ale percuţionistului şi interpretului de tobă Hang austriac şi de o Zürich Chamber Orchestra pentru care această fuziune între clasicul oriental şi occidental constituie fără îndoială o provocare la deschidere, la variaţie concertistică, dar şi la demonstrarea unei fineţi a execuţiei instrumentale care poate fi translatată fără piedici de la un stil şi o cultură muzicală la alta şi, nu în ultimul rând, mărturie stând lumina de pe feţele instrumentiştilor conduşi de violonistul Willi Zimmermann, o bucurie.
Subţire, delicată, aproape mai mică decât instrumentul la care cântă aşezată, cu picioarele încrucişate, desculţă, cu părul negru intens, împletit la tâmple şi dus înspre spate, cu cercei mari, rotunzi, aurii, dreaptă, intensă şi graţioasă totodată, frumoasă, cu un profil perfect desenat, de efigie mai degrabă egipteană. Trăind fiecare notă, fiecare impuls, simţindu-i vibraţia, în umeri, în linia gâtului, în bătaia genelor, unduind-i spatele, fin, apoi perceptibil, cu ambele mâinile odihnindu-se o clipă, apoi una repornind mişcările rapide pe gâtul instrumentului, în timp ce cealaltă intră într-un joc relaxat cu corzile. Pieptul zvâcnind ritmic, odată cu pauzele dintre sunete. Câtă frumuseţe a uşurinţei curgerii râului de muzică din vârful degetelor în vibraţia corzilor, totul vorbeşte despre ritm, despre pasul percuţiei, despre ecoul Hang-ului şi modulaţia sitarului, o sacadare de incantaţie, de zbor uşor de noapte îngânată cu ziua, o pregătire de drumuri lungi, îndepărtate, de migrare peste continente, în defilare lină, în contemplare, în sunetul lung al viorilor, într-un arcuş trecut continuu, fără oprire, pe aceeaşi notă lentă, şi în vibratoul violoncelului, ca o plasă întinsă peste lume, peste zbaterea ei, peste căutările ei.
Mereu în inima acestei călătorii în muzică, Anoushka Shankar, simţind fiecare măsură, filtrând fiecare sunet, domolind fiecare semiton, îmblânzind vibraţia, inspirând adânc liniştea. Oferind la final suplimente de uimire şi încântare, pentru viteza ameţitoare a notelor fixate pe sitar cu o repeziciune, precizie şi acurateţe de atlet de cursă scurtă în competiţie cu pocnetul pistolului de start. O prinţesă indiană cu mistere de sunet în bogată inflorescenţă, oferind daruri înmiresmate cu doruri şi alinări, cu plutiri şi adăstări, cântându-şi vrăjile şi vrăjind cântecele. Şi o muzică clasică de o frumuseţe aparte, care stă fără să se clatine alături de toate celelalte frumuseţi ale acestei lumi a muzicii universale aşezate împreună nu doar de alăturările armonioase de sunete, cât mai ales din vibrări la unison de suflete.
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..