Am fost puţin spus stresat de ideea interviului cu Eschenbach. Ultimele zile au fost ticsite şi nu am avut timpul să pregătesc aceste interviuri aşa cum ar fi meritat. Drept care am înghiţit cu toptanul biografii şi rânduri autobiografice, interviuri şi cronici de concerte sau înregistrări.
După cea mai monocromă filmare cu Nicolas Testé, iată-mă în parcul Ateneului, scriind întrebări pentru întâlnirea care nu îmi dă pace. Eschenbach e perfect punctual. Cât îl aşteptăm să coboare din cameră, mă holbez la nimeni altul decât Ethan Hawke. Festivalurile îşi dispută vedetele, privirile şi acelaşi lobby de hotel.
Cum să vorbeşti cu un artist căruia viaţa i-a răpit părinţii şi copilăria, iar muzica i-a dat, la modul cel mai concret, vocea? Mama lui Christoph a murit născându-l pe el. Tatăl, câţiva ani mai târziu, ucis de nazişti. Un copil pe care trauma l-a amuţit a fost cules cu zile şi cu boli dintr-un lagăr şi a rostit primul său cuvânt la patru ani: da. Da, ar vrea să înveţe pianul. Cum să te faci că nu vezi elefantul din odaie, despre care dirijorul nu vorbeşte aproape niciodată şi, totuşi, să îţi faci treaba de jurnalist, chiar şi meloman? Cu multă grijă şi ezitare, călcând pe sticlă, de unde şi mai multe poticneli decât mi-aş fi dorit. Eschenbach poartă răni deschise şi acum, la şaptezeci şi şapte de ani. Peste ele, singură pomada muzicii a reuşit să aşeze o coajă superficială. Nu doar că muzica i-a devenit familie, ci singura cale pentru a se clăti, în diferite momente ale vieţii, de reziduurile unei dureri care încă zace într-un cotlon de suflet.
Răspunde simplu, frumos, calm şi zâmbeşte, dar ochii rămân de tăciune. Dirijorul care a ridicat nume precum Renée Fleming sau Lang Lang şi care, în momentul în care îşi apropriază o partitură, ia în stăpânire tot contextul cultural al acesteia, îmi vorbeşte despre puterea mântuitoare a muzicii. O dată sau de două ori şovăie. Strâng din ochi, mă tem să nu fi forţat nota. Zâmbeşte şi continuă.
La polul opus, conversaţia cu John Nelson. Anecdote, cleveteală, vocile şi figurile lui preferate din lumea teatrului liric sunt Joyce diDonato şi aceeaşi Renée. Păi, în acest caz, ne scuzaţi, dar noi avem de discutat!:) "Ştiţi de ce le iubesc pe ele mai mult decât pe oricine? Pentru că sunt cele mai bune coechipiere pe care şi le poate imagina cineva. Şi pentru că nu încetează să se reinventeze, să crească, să îşi împingă limitele." Amen to that! "Ce ar spune un solist despre dirijorul John Nelson? Cum? Pot să sar peste întrebarea asta? Peste asta nu, e chiar ultima şi nu mai avem un final spumos de interviu! Oh, boy... Cea mai mare parte a vieţii mele este în urmă. Tot în urmă sunt şi ambiţiile mele demonstrative. Acum sunt bine în pielea mea şi am confortul că aceia care mă plac ca muzician, mă plac cu toată încrederea."
Somptuos sunetul lui Truls Mørk în Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de George Enescu. Îmi pare rău că s-a răzgândit cu privire la transmisiunea în direct a concertului pentru televiziune. Cu o seară înainte nu spusesem mai nimic despre Orchestre National de France şi despre dirijor, plănuind să dau informaţiile în prezentările de aseară. De asemenea, mă bucuram anticipat pentru scurtul interviu pe care aveam să îl fac în pauză cu Petrikă Ionescu, despre ce născocise ca partitură videografică pentru Damnaţiunea lui Faust. Asta e. Întorsăturile de situaţie sunt parte din ecuaţie.
Un prieten comun îmi spune, la sfârşit, că maestrul Eschenbach a fost foarte plăcut impresionat de interviu. Sehr langsam und noch zurückhaltend deschid caseta cu ce am de preţ şi pun acolo acest gând.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..