Să mă explic. Cred cu toată convingerea că "D'amour l'ardente flamme" este una dintre cele mai frumoase arii emanate vreodată de o minte umană în cârdăşie cu Divinitatea. Nu mai ştiu cu cine am auzit-o prima dată, acum mulţi ani (cred că Jessye), dar e loc de toate alegoriile religioase pentru a descrie impresia pe care mi-a făcut-o (că tot sunt de rigueur în rama Damnaţiunii lui Faust). E genul acela de arie pe care, dacă nu eşti în stare s-o cânţi ca o regină, ca o statuie de marmură, cu respiraţie, linie şi dicţie imperiale, o laşi şi îţi vezi mai departe de Habanere. Magnetismul ei nu vine dintr-o spectaculozitate pirotehnică. Nici dintr-un încleştat dramatism. Au contraire. Ca o linie care se pliază în volute, dar nu se învolburează niciodată, ca şi "Mon coeur s'ouvre à ta voix" din Samson şi Dalila de Saint-Saens sau ca arhetipalul "Spectre de la rose" al aceluiaşi Berlioz, această arie e echivalentul sonor al unei sculpturi de Canova sau al unui tablou de Ingres.
Aştept jumătate şi mai bine de aşa-zisă operă (legende dramatique i-a spus Berlioz) ca s-o ascult. Mă alarmează puţin faptul că mezzo-soprana stă lipită de sticla de apă. De asemenea, ce am auzit până atunci (balada regelui din Thulé şi un ansamblu) a fost cam departe de ceea ce mă aşteptam. "Las' că se menajează pentru arie", îmi zic. De unde stau, o văd foarte bine. N-are linişte. Şi răsună primele măsuri ale clarinetului, care ar trebui să pogoare pacea peste toţi şi peste toate. Nu şi peste Clementine care, timp de zece minute, se va canoni să se regăsească în armoniile lui Berlioz. Rezultatul? Sunete aproximative, respiraţii scurte, stridenţe în acut, detimbrare în mediu, chiar şi o mică eroare la strofa a treia, başca o nepotrivire cu tempi (confortabili, de altfel) instituiţi de John Nelson. Ne-am lins pe bot de vrajă, de inefabil. Bref, o interpretare complet, dar complet nesatisfăcătoare atunci când ai în faţă o solistă tânără, care nu e la prima întâlnire cu rolul şi care are o carte de vizită absolut impresionantă. Sper pentru ea că a fost o indispoziţie de moment, poate că nu se simţea bine, nu că asta este, de fapt, viziunea ei asupra bietei Margareta. Oh, my darling Clementine a fost, aseară, oh, my missing Clementine.
Cu o solistă ca şi absentă, cu un tenor inenarabil (deh, era ramplasantul ramplasantului), partea leului şi-au tras-o Orchestra şi Corul Filarmonicii "George Enescu", într-o seară decis fastă şi într-o lucrare... bizară. Sigur că Damnaţiunea are pagini magistrale, care oglindesc geniul romantic al lui Berlioz, dar şi altele destul de convenţionale, tampon, le-aş spune. Nu e nici cal, nici măgar, nici operă pură, nici oratoriu, nici cantată, ci un mix alchimic între toate, din care ansamblurile de mare anvergură (orchestră şi cor) ies câştigătoare. Orchestra a avut sclipire şi omogenitate, iar corul a câştigat aplauze pentru intervenţiile în momente de o spectaculozitate evidentă, precum "Cântecul de Paşti", "Cântecul beţivilor", "Pandemonium"-ul (ce limbă a inventat Berlioz pentru larma infernală!) şi "Apoteoza Margaretei".
O menţiune specială merită concertmaestrul Cătălin Desagă, cu o poftă şi o vână de a face muzică pe care mi le-aş dori molipsitoare şi pentru alţi instrumentişti... mai mult sau mai puţin localnici.
Nicolas Testé a fost un Mephisto mai mult decât adecvat, iar partea sa, poate cea mai dificilă, a rezolvat-o cu aplomb şi implicare. "Menuetul" a fost în mod particular cuceritor.
Baritonul Şerban Vasile ar fi meritat o plasare mai avantajoasă în geografia scenei, dar, chiar şi aşa, vocea caldă şi sigură a fost o plăcută reîntâlnire.
De la proiecţia imaginată de Petrikă Ionescu, cunoscând aplecarea spre simbol a inventivului regizor, m-aş fi aşteptat să fie mai... angajantă pentru privitor. Să ne oblige să gândim mai mult, să decriptăm mai atent. Nu neapărat o potrivire telle quelle pe libret, ci o complementaritate, ba chiar o plasare la antipozi, pentru a sublinia esenţa. Subiectul e colosal, iar figura centrală a Demonului se pretează la infinite interpretări. Recursul la un bouillon de motive şi decupaje din imagistica artei occidentale a fost, cu siguranţă, somptuos şi ispititor pentru ochi, dar, câteodată, s-a dovedit previzibil, lipsit de elementul surprizei intelectuale pe care, de altfel, Petrikă Ionescu îl stăpâneşte foarte bine.
Despre John Nelson, numai de bine, pentru rolul de adevărat căpitan al acestei corăbii navigând pe apele fierbânde ale Styx-ului.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..