Semnături mult mai apăsate, voci mult mai convingătoare, idei mult mai articulate decât ceea ce pot eu livra s-au exprimat pe marginea aplauzelor potopitoare pe care, adesea, spectatorii români le oferă artiştilor din Festival. Pasămite, am avea năravul ăsta, de a nu ne lăsa duşi decât după ce am stors de la un pianist sau de la un dirijor şi ultima vlagă de bis. De a aplauda frenetic şi dacă ceea ce s-a întâmplat pe scenă nu a fost chiar un optmiar al performanţei. De a transmite, în acest fel, semnale greşite artiştilor de pe scenă, care pot considera prestaţia lor în acea seară mai acătării decât a fost. Aş abuza puţin de spaţiul care mi se oferă în această pagină de jurnal pentru a glosa pe marginea subiectului. Nu neapărat cu informaţii noi, ci cu nuanţări posibil utile.
Statutul cumva de insider-i pe care îl au colegii mei responsabili de transmisiunea în direct a fiecărei seri ne face să ştim dinainte dacă un anume artist sau o anume orchestră are în vedere bis-uri. "Dacă Martha Argerich va da bis, cel mai probabil va fi...". E firesc, pentru că în funcţie de aceste minute suplimentare se calculează timpii de emisie şi se redactează burtierele. De cele mai multe ori, prin urmare, decizia de a oferi un bonus este luată înainte de aplauze. Sigur, asta nu presupune că dacă publicul ar aplauda amorţit, violonistul X ar năvăli pe scenă pentru încă o baie de mulţime. Nici că e obligatoriu ca solistul să-şi respecte predilecţia pentru bis exprimată înaintea concertului. În definitiv, decizia suplimentului îi aparţine în totalitate. Sunt şi cazuri în care, indiferent de căldura publicului, nu e cale de înduplecare.
În ceea ce priveşte bis-urile de orchestră, lucrurile stau puţin altfel. Trebuie să ştiţi că sunt anumite ansambluri care sunt plătite la bis. Comentariile, în acest caz, sunt futile. Mai sunt şi compoziţii atât de epuizante pentru orchestră şi maestru, încât e numai o chestiune de gentileţe din partea publicului să înţeleagă... că nu se mai poate. Cred că acesta a fost şi cazul de aseară. Alte simfonii sunt foarte lungi, cum e Mahler 2 de astăzi. Da, o să-mi replicaţi, dar niciuna nu e mai lungă decât Mahler 3, care frizează nouăzeci de minute, iar Cristian Mandeal tot a dat un Nimrod în ultima seară din 2013. Evident, era final de Festival. Decizia e a fiecărui şef de orchestră. Pe de altă parte, anumiţi dirijori consideră că anumite lucrări ar trebui să lase o dâră consistentă în percepţia spectatorilor, drept pentru care aleg să nu dilueze această impresie cu un fursec sonor conclusiv. Ce poţi să mai cânţi după Simfonia a V-a de Mahler? Sau după a IX-a? Sau după a XI-a de Şostakovici?
Toate aceste gânduri ar trebui să se adune într-unul singur: bis-ul nu e cerut, ci oferit. Ceea ce mă duce la celălalt pol al chestiunii: aplauzele extatice.
Publicul nostru, de-a lungul timpului, a fost unul suspect de înţepenit. N-o să uit niciodată concertul lui Plàcido Domingo din 1994. La apariţia ilustrissimului pe scenă, mai mulţi am dat să ne ridicăm în picioare. "Staţi jos, la ce vă ridicaţi?", a vociferat un indignat din spate. De parcă toată ziua bună ziua aveam pe tavă de-alde Domingo, Carreras sau Mehta... Nu e singurul exemplu pe care îl am pentru concerte sau spectacole cu reacţie întârziată. Slavă Domnului, în ultimii ani, publicul român s-a prins că strigătele de bravo sau ridicatul în picioare nu muşcă, drept pentru care a asimilat generozitatea şi entuziasmul. Sunt perfect de acord că nu orice execuţie muzicală ar trebui să atragă după ea urale ca la congres. Am mai spus-o, de altfel. Şi aici, însă, recomand o plasare simultană în mai multe colţuri, pentru a privi şi asculta panoramic.
În ciuda unei mult mai considerabile deschideri a melomanului român spre vagabondaj muzical, o mare parte de spectatori se bazează, încă, exclusiv pe Festival pentru a vedea artişti pe care, uneori, îi aşteaptă o viaţă întreagă. Mă recunosc şi regăsesc adesea între ei. Când, în sfârşit, suntem cu Mutter, Kavakos sau Terfel în faţă, nu ne dăm voie nouă să îl considerăm un semiton mai jos decât ni l-am ţinut până atunci. Aplaudăm din admiraţie, din iubire, din recunoştinţă pentru toate momentele de piele de găină pe care ni le-a dat respectivul artist. Undeva, lăuntric, ne aplaudăm şi pe noi că ne-am împlinit un vis.
Am mai afirmat-o şi la această ediţie: nu o dată aplaudăm compozitorul. Piesele cu lipici instantaneu, hit-urile toate au inclus şi acest aspect.
Mie mi-a plăcut Khatia Bunyatishvili. Alţii au detestat-o. Eu am aplaudat-o pe Beatrice Rana în Concertul pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, fără să escaladez scaunul de entuziasm. Alţii au proclamat-o drept una dintre gloriile pianistice ale acestei ediţii. Aplauzele sunt rezultatul subiectiv al subiectivismelor noastre, care nu ar trebui explicitate.
Artiştii străini iubesc publicul de la "Enescu". Nu o spun de complezenţă, pentru că nu au niciun motiv, ei îşi programează aceste circuite şi iau aceiaşi bani şi fără declaraţii de amor. Dar publicul contează. Chiar şi dacă tuşeşte între mişcări sau aplaudă după partea I a Concertului pentru vioară de Ceaikovski. Unde nu aplaudă? A, nu şi când sare ca arcul, fără să aştepte coborârea baghetei, spre consternarea membrilor orchestrei. Sau când priveşte chiorâş sau pe furiş telefonul mobil. Să ştiţi că de pe scenă se vede foarte bine în sală. Eu nu vorbesc aici de fracturi în buna cuviinţă, ci dimpotrivă, de inflaţie de consideraţie manifestată în ovaţii. Nu se întâmplă doar la noi. Am văzut la Viena, la Staatsoper, bunăoară, artişti-zei (trecuţi de zenit) care nu erau lăsaţi să părăsească scena şi reveneau la rampă a zecea, a cincisprezecea oară la insistenţe unui fan-club de vreo douăzeci de aficionados. Am văzut la Paris o Simfonie a IX-a de Beethoven cântată nu tocmai magistral, dar care a primit, la final, aclamaţiile unui meci de fotbal. Că veni vorba, ascultaţi o înregistrare a unui spectacol de operă în America de Sud. Maracana, frate!
Părerea mea, după toate aceste tribulaţii, este că ar trebui să ne relaxăm puţin ca parte a acestui public atât de discutat în ultima vreme. Să fim sinceri în reacţie, să le dăm celor de pe scenă atât cât considerăm că merită şi să ne sinchisim mai puţin de ce face vecinul din stânga sau de la balcon, atâta vreme cât acţiunea lui nu ne ştirbeşte în niciun fel experienţa completă.
Că veni vorba de experienţă, a fost una dintre cele mai plăcute şi destinse, jurnalistic şi uman vorbind, cea cu Kristine Opolais. Un interviu de o sinceritate deconcertantă chiar şi pentru mine cu frumoasa soprana letonă, una dintre cele mai titrate apariţii ale scenei internaţionale. Abia aştept să vi-l arăt, când va fi să fie.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..