Iar muzica - ştii asta când auzi intro-ul acela inconfundabil de nai, marca lui - este a lui Vladimir Cosma, cel atât de dăruit compozitor, fără de ajutorul căruia marile comedii franceze ale anilor '70-'80 nu ar fi fost atât de amuzante. Abia la sfârşitul filmului muzica creşte simfonic, ca să rămâi cu emoţia.
Iată două mari puncte de atracţie în noul film Octav, în afară de marii actori la cadru. Vrei să fii în sală, să priveşti, să te laşi vrăjit, să îi creditezi pe toţi, să aplauzi.
Imaginea, frumoasă şi clară, cu lumini blânde şi la fel de delicat clar-obscur, cu cadre grafice, expresioniste, cu mişcări line şi lente precum caşcavalul amintirilor, într-un interior încărcat la greu şi presărat artistic, teatral, cu praf din belşug, aduc toate un aer de thriller gen The Others.
Înţelegi demersul tânărului regizor Serge Ioan Celibidachi - chiar dacă nu şi-a dorit neapărat un film despre tatăl său celebrissim - şi, de asemenea şi cheia de a realiza cu respect rolul protagonist de către Marcel Iureş.
Sigur că e trist, că e nostalgic, că te atinge revenirea bătrânului în casa familiei de care a fost deposedat o viaţă întreagă, că o placi pe copila dezinvoltă care-şi aleargă pletele cârlionţate pe pajişti vechi şi pe sub pomi înfrunziţi. Dar în final rămâne greu sentimentul de docu-dramă, de platou, de mult şi prea-plecată reverenţă, mai ales în cele câteva monologuri didactice ce nu ajung să-şi găsească ecou în receptivitatea spectatorului. Şi câteva accente dolby care te scot bubuind din delicată poveste. Câteva chestiuni neclare şi lăsate aşa în coadă de peşte - Ana bătrână şi părăsită la final, scena aceea în care regizorul şi scenaristul începător rup tempo-ul liric al poveştii, dorindu-şi ceva din alt gen, din thriller, când blândul spirit al copilului surâzător îl târăşte pe personajul principal bătrân în pădurea care se întunecă. Înţelegem frica şi durerea legată de scene din trecut, de mama iubită şi bolnavă - Lia Bugnar în situaţii şi poziţii incomode, cum este scena din pat lângă fiu, când ea trebuie - şi o face - să ne convingă, să ne emoţioneze cu spatele, doar cu tristeţea vocii.
E bun drumul şi contrastele căutate, apăsate - de la paragina din intersecţie la conacul care îşi dezvăluie frumuseţea aproape magic. Simţi forţa trecutului său glorios, vremurile când detaliul estetic de bun simţ arhitectural conta, avea rostul său. Acolo, când se deschide poarta la început înţelegi pe loc pierderea istoriei, suflul muribund al clădirilor cu haine regale care se scufundă din indiferenţă în jurul nostru.
Marcel Iureş şi-a creat un personaj-omagiu, adus de spate, cu morgă şi cu clasă, înţepenit, cel care aproape este pregătit să moară resemnat şi liniştit acolo unde i-a rămas inima, nu numai copilăria şi amintirile.
Două lumi se întâlnesc fără pregătire, nici pentru personaj, nici pentru spectator, fără schimbare de focală sau culoare, brusc fantasticul irupe în realitate, copilăria, amintirile sunt atât de vii încât se poate dialoga direct cu ele, aici şi acum, în momentul de aici, dar cu sufletul de atunci. Cu mintea şi înţelegerea de acum a momentelor din trecut. Asta ca procedeu este frumos. Doar scenariul mai inabil să lege cursiv scenele unele de altele. Asta este marea găselniţă a poveştii, a acestei vecinătăţi temporale care poate să îl plimbe prin trecut, martor, pe personajul bătrân. Ba, chiar i se dăruieşte scene în plus, cu dialoguri pe care abia acum le desluşeşte cu adevărat sensul, gravitatea. Nu e original, dar este, chiar şi aşa static, interesant. Emoţia vine graţie actorilor la cadru. Când lui Victor Rebengiuc şi lui Marcel Iureş li se umplu ochii de lacrimi fără cuvinte, pentru tot ce a fost, a ajuns şi s-a dus, este acolo o sclipire nu a filmului, ci un rămas-bun al acestor performeri de mare calibru. Acolo, în fărâma aia, în secunda aia există emoţie şi este frumos.
Marcel Iureş şi fetiţa Alessia Tofan, ea ca prietenă de joacă din mica copilărie - un tandem generos. Le oferă regizorul scene frumoase şi plastice, mai ales cele în aer liber. Nu toate sunt plăcute, dar câteva din ele reuşite. Filmul nu ajunge să fie greţos, doar mieros.
Plecarea către trecut se face exact ca în filmele vechi din anii '40, pornind de la un obiect - un leagăn, o scară, un pian, o gaură de cheie. Rotirea anotimpurilor ca şi a amintirilor schimbă nu numai culoarea frunzelor, ci şi pe cea a unui tablou din trecut de-al mamei duse. Şi îţi vine în cap cadrul din filmul american What Dreams May Come, când eroul stă într-un Purgatoriu cu plasticitatea tablourilor iubitei pierdute. Doar că acela era viu, era cu adevărat uman.
Păstrarea copilului interior sau, în cazul de faţă, mai bine zis, redescoperirea lui, trăirea cu dragoste a micilor, uitatelor bucurii ale vieţii astâmpără setea personajului pentru aproape toate pierderile. Pierderi care, tocmai pentru că au costat atât, se asumă, se acceptă, se trece cu graţie şi demnitate mai departe. Nu contează ce îţi oferă viaţa mai rău, contează cum treci, cum depăşeşti momentele acestea. Octav de aici îşi permite luxul unui blând, înţelegător surâs. Uneori asta doare mai mult decât un hohot de plâns.