Scriitorul britanic născut la Nagasaki a povestit în decembrie 2014 pentru cotidianul The Guardian cum a scris în numai patru săptămîni Rămăşitele zilei. Era în 1987, începuse primul capitol cu un an în urmă, dar nu reuşea să avanseze. Scrisese două cărţi pînă atunci (Amintirea palidă a munţilor şi Un artist al lumii trecătoare), ambele pe masa din sufragerie, iar acum se mutase într-o casă unde avea pentru prima dată un birou. În complicitate cu soţia lui, a pus la cale un plan pe care l-a numit "The Crash". A rupt orice legătură cu lumea şi s-a deconectat de la lucrurile care îi distrăgeau atenţia. S-a închis în birou şi a scris în fiecare zi, de luni pînă sîmbătă, de la 9 dimineaţa la 10.30 seara, cu pauze de o oră la prînz şi două la cină. Disciplină japoneză sau seriozitate englezească? m-am întrebat cînd am citit articolul. Probabil şi una şi alta.
Două au fost sursele care l-au inspirat în construirea personajului, povesteşte Ishiguro: actorul Gene Hackman în filmul The Conversation, regizat de Francis Ford Coppola, pe care l-a văzut în adolescenţă şi melodia Ruby's Arms, cîntată de Tom Waits. Ascultînd-o, şi-a dat seama că va exista un moment în carte în care va străpunge premeditat platoşa personajului său şi îl va lăsa să îşi dezvăluie tristeţea şi vulnerabilitatea.
Rămăşitele zilei, cartea, a primit în 1989 rîvnitul premiu Man Booker şi a fost ecranizată în 1993 de regizorul James Ivory. A avut 8 nominalizări la Oscar, n-a luat nici unul. Ce-i drept, Schindler's List şi Philadelphia, care au primit în acel an cele mai multe statuete, au fost adversari redutabili. Dar lipsa Oscarurilor nu scade cu nimic valoarea acestui film. Ba din contră, aş îndrăzni să spun. În plus, The Remains of the Day e ca vinul. Parcă e şi mai bun pe măsură ce trece timpul.
L-am văzut prima dată acum vreo 20 de ani, cred. Cam pe-atunci am citit şi cartea. Acum, că s-a decernat Nobelul, l-am revăzut şi parcă mi-a plăcut şi mai tare. Probabil este nevoie de o anumită acumulare de trăiri şi emoţii, exaltare şi reţinere, înălţare şi căderi ca să percepi toate nuanţele pe care le-a încapsulat Kazuo Ishiguro în personajul său. În carte, scrisă la persoana întîi, totul se întîmplă cumva în mintea protagonistului. Pe ecran, percepţia se multiplică. Nu sînt suficiente cuvinte în dicţionar ca să spun cît de perfect este sir Anthony Hopkins în rolul lui Mr. Stevens. Duce pe umerii lui întregul film. Deşi e susţinut de actori de primă mînă: James Fox (în rolul stăpînului de la Darlington), Peter Vaughan (tatăl septuagenar al lui Stevens), un Christopher Reeve în plină forţă, nerăpus încă de accidentul care l-a ţintuit în scaunul cu rotile (în rolul unui diplomat american şi apoi proprietar al domeniului Darlington) şi un Hugh Grant incredibil de tînăr, neconsacrat încă de seria lungă de filme ce a început în 1994 cu Four Weddings and a Funeral. Şi cum Mr. Stevens avea nevoie de o parteneră, iar Miss Kenton trebuia să poarte un nume, pentru vecie pelicula o va reţine pe Emma Thompson. Un cuplu care serveşte de minune scenariului: Hopkins este majordomul-şef de la Darlington, stăpîn peste întreg personalul, iar Thompson este menajera-şefă. În mod normal, ea îi este subordonată. Dar cum ambii sînt ceea ce astăzi s-ar numi profesionişti absoluţi, îşi fac impecabil meseria şi sînt totalmente dedicaţi muncii lor, ierarhia se cam clatină uneori. Se respectă reciproc, dar se şi înfruntă unul pe altul.
În The Remains of the Day, lucrurile care nu se spun explicit sînt mai importante decît cele rostite cu glas tare. M-am amuzat să remarc abundenţa de formule de politeţe în dialogul personajelor. Desigur, mylord. Mulţumesc, domnule Darlington. Da, domnule Stevens, vă rog. Nu, domnişoară Kenton, mulţumesc. Un balet al replicilor frumos ticluite din care se nasc tensiunea şi sensul relaţiilor dintre personajele principale. Mister Stevens şi Miss Kenton aproape că nu au prenume. Sînt amintite pasager şi la finalul filmului te întrebi dacă au fost pomenite cu adevărat. Trebuie să faci eforturi să ţi le aminteşti: pe ea o cheamă Sally, i se adresează aşa bărbatul care o cere de soţie, iar pe el James, tatăl lui îi spune o dată pe numele mic. Altfel, se diferenţiază doar prin numele de familie. Sînt simbolul meseriei pe care o fac şi al datoriei neclintite.
Povestea începe în anii '50, cînd Stevens primeşte o scrisoare de la Miss Kenton. Ea îi relatează eşecul mariajului ei şi intenţia de a reveni la slujba de menajeră. El merge să o viziteze cu speranţa nemărturisită de a o face să se întoarcă la Darlington, unde au lucrat amîndoi în anii '30. Pe atunci, erau în subordinea lordului Darlington, un bărbat în casa căruia se adunau mai-marii lumii şi puneau la cale viitorul Europei. Acum, moşia aparţine fostului politician american Lewis. Stevens îi serveşte pe amîndoi cu aceeaşi dăruire, e prototipul majordomului care ştie, vede şi supraveghează tot, dar nu îşi permite să exprime opinii cu voce tare. Nu este rolul meu să am o părere, spune el cînd este întrebat. Nu bagă de seamă nici măcar tendinţele antisemite şi afinităţile pro-naziste ale lordului Darlington. Nu înseamnă că nu le vede, dar nu le comentează, le ignoră cu bună-ştiinţă. La fel cum îşi reprimă luările de poziţie, îşi inhibă şi manifestările sentimentale. Acesta este de fapt şi centrul de greutate al filmului. Paradoxal, The Remains of the Day vorbeşte despre emoţii şi sentimente, în lipsa lor. Mr. Stevens nu îşi permite luxul de a da frîu liber pasiunilor. E rece, imperturbabil şi insensibil. E în stare să îşi lase tatăl să moară singur pentru că el are treabă. Ce simte, ce aşteptări are, ce dorinţe îl animă, există o inimă sub carapacea pe care o afişează? În ciuda cîte unui zîmbet vinovat, detectat de ochiul vigilent al domnişoarei Kenton, ai zice că nu. Şi totuşi... Tom Waits s-a insinuat bine în povestea lui Kazuo Ishiguro! Scena mea preferată din film este cea în care Emma Thompson îl găseşte pe Anthony Hopkins citind în camera lui. Vine să îi aducă flori, pentru a înveseli atmosfera sobră. Îl întreabă ce citeşte şi el nu vrea să îi spună. Începe un soi de luptă, aproape corp la corp, în care ea îl tachinează, vrea să îi ia cartea, se distrează pe seama lui. El se fîstîceşte, se opune, nu recunoaşte că ar fi un titlu ruşinos, dar nici nu neagă. Îşi ţine cartea strîns la piept. Ea îi descleştează degetele. Cînd în sfîrşit ia cartea, vede că este un roman de dragoste. Cu figura vizibil schimbată, Hopkins îngaimă nişte scuze pe care nici el nu le crede: vrea să fie un om educat, citeşte cartea aceea ca să îşi îmbogăţească vocabularul.
Cîtă durere, suferinţă şi singurătate comprimate într-o scenă aparent banală. De altfel, mulţi au spus că The Remains of the Day e prea lung şi că nu se întîmplă nimic în el. Într-adevăr, mare lucru nu se întîmplă. Dar nici nu trebuie. E un film despre deciziile pe care le luăm, despre felul în care alegem să ne trăim viaţa şi, mai cu seamă despre regrete. Mr. Stevens ştie că face alegeri greşite şi totuşi le face. Miss Kenton ar vrea să rămînă şi totuşi pleacă. Vă amintiţi scena despărţirii dintre cei doi, în ploaie, în staţia de autobuz? Nu mă pot hotărî dacă intensitatea ei amară ei m-a impresionat mai mult ca finalul din Casablanca sau ca celebra replică rostită de Scarlett O'Hara, cu ochii în lacrimi: Tomorrow is another day.