(Pierre de Ronsard, Pour Helene)
Spaima faţă de imaginea "satului mondial" este tot mai ridicolă dacă avem bunăvoinţa de a privi cu mintea limpede şi inima deschisă spre creaţiile de vîrf ale acestui sfîrşit de secol, cînd oamenii din colţuri depărtate ale planetei se înţeleg tot mai profund. Dacă James Clavell a fost fascinat de societatea japoneză iată ca unul din marile romane ale literaturii engleze, The Remains of the Day, apărut în 1989, este scris de un japonez. Kazuo Ishiguro s-a născut în 1954 la Nagasaki dar de la vîrsta de 4 ani trăieşte în Anglia trecînd pe la marile ei universităţi şi fiecare carte a sa este premiată, provocînd dezbateri de idei şi analize ce depăşesc simpla critică de întîmpinare.
Filmul regizat de James Ivory pornind de la această carte este o bijuterie pur britanică, atît cît putem noi percepe cu adevărat aerul insular. Cartea-filmul oferă cu generozitatea şi simplitatea specifice capodoperelor mai multe subiecte de meditaţie şi dialog şi am găsit numeroase abordări pornind de la mitul (perspectiva barthesiană) servitorului ideal, de la cecitatea în politica premergătoare celui de-al doilea război mondial şi cîte şi mai cîte surprinzătoare construcţii ideatice.
Eu vreau să mă opresc la două teme mai modeste: una etern umană şi una din perspectiva contemporană românească. Motto-ul ales cred că ilustrează perfect concluzia eroului principal care trebuie privit nu atît în sens limitat ca un servitor, cît ca un adevărat profesionist. Exteriorul nu trădează nimic pentru că la o recepţie de la castelul Darlington, lordul pe care îl serveşte cu devotament şi eficienţă, Stevens este îmbrăcat în frac, are gesturile şi replicile unui adevărat gentleman. Faptul că el toarnă în pahare este un detaliu. De altfel lordul însuşi are o relaţie specială cu Stevens, ei înţelegîndu-se perfect din puţine vorbe şi aparenta politeţe excesivă dintre ei poate fi înşelătoare privind apropierea dintre ei.
Personajul lordului este privit cu ostilitate reţinută de critici prin prisma politicii sale şi i se îngăduie scuza naivităţii, etichetă pusă de tînărul politician american care îi este oaspete şi după ani de zile va cumpăra reşedinţa rămasă fără moştenitori. Lordul Darlington este un burlac cu preocupări intelectuale şi teza pacifistă pe care o dezvoltă porneşte de la propria experienţă din primul război mondial cînd întîlneşte un german cu care stabileşte să ciocnească un pahar după ce toate se vor fi terminat, cînd nu vor mai fi adversari, cînd se vor putea purta ca doi oameni civilizaţi, după spiritul celor ce au lansat sintagma fair-play. Numai că lordul nu mai are pe cine invita pentru că germanul se sinucide nemaiputînd suporta falimentul în contextul dramei generale din ţara sa. De aici porneşte teza potrivit căreia tratatul de la Versailles a fost prea aspru cu învinşii, lucru care nu se face, drept care ar fi fost necesară o regîndire a politicii engleze faţă de fostul adversar din război. Ceea ce de altfel s-a şi petrecut mai apoi cu deja celebrul plan Marshall. Naivitatea ce i se reproşează lordului Darlington a fost de altfel prezentă în politica europeană care a făcut compromisurile din 1938. Ca de obicei greşelile sunt mai de grabă strict personale: lordul îndepărtează din serviciu două refugiate evreice pentru a face pe plac opiniilor antisemite.
Faţă de politica stăpînului său, Stevens nu are nici o reacţie personală, nici un comentariu. El îşi face datoria pur şi simplu şi, mai mult, îşi reprimă orice sentiment relativ la ceea ce se petrece în jurul său. De altfel asta este principala problemă: neimplicarea în viaţa reală a societăţii. Pe această pasivitate, fie că este în totalitate pusă pe seama profesionalismului ca la Stevens, fie că este mascată de urmărirea consecventă a informaţiei manipulate de presă, se bazează marcante decizii politice. Este relevant scena în care companionii lordului îi pun cîteva întrebări intenţionat alese spre a dovedi ignoranţa oamenilor simpli dar care se lovesc de o declinare politicoasă a lui Stevens. Încă o dată şi încă o dată se recunoaşte mesajul implicării conştiente în viaţa cetăţii, responsabilitatea societăţii civile.
Şi Stevens descoperă tîrziu, prea tîrziu, diferenţa între a avea o atitudine şi a nu avea nici una: "Lord Darlington nu a fost un om rău... El a ales un drum în viaţă care s-a dovedit eronat dar el a ales, pînă la urmă poate spune asta. Pe cînd eu nu pot spune asta... Eu nu pot spune nici măcar că am făcut propriile mele greşeli. Cu adevărat - ca să îţi poţi răspunde sieşi - ce demnitate este asta?" Stevens apare în film ca la judecata în faţa propriei sale conştiinţe. El face o călătorie pe urmele fostei şefe a menajerelor, Miss Kenton, spre a o aduce să lucreze iar împreună la reşedinţa Darlington după ce aceasta a fost cumpărată de Lewis, om politic american, provenit dintr-o familie de oameni de afaceri blamată de aristocraţia britanică care pare a fi cu un pas în urma prefacerilor din societatea modernă. Lewis apare ca o întruchipare a lucidităţii (avertismentul către lord şi invitaţii săi de a nu cădea în capcana lansată de ideologia naţional-socialistă şi de a evita amatorismul în politica externă), a noului mod de viaţă cu mai multă democraţie şi deschidere. Stevens rămîne pe post la castelul care suferă modernizări iar drumul său pe care îl face în vechea maşină a lordului este o simbolică excursiune în trecut, prilej nu doar de reverii ci şi de reevaluări aspre din perspectiva postbelică, din contactul cu oamenii noi din anii '50.
Stevens îşi recunoaşte cu curaj vina de a nu-şi fi trăit viaţa cu adevărat. A pus tot timpul profesiunea pe primul plan, s-a dedicat total acesteia şi singur şi-a suprimat orice trăire personală. L-a avut printre subalterni chiar pe bătrînul său tată şi s-a purtat la fel ca şi cu ceilalţi, iar scena morţii acestuia în plină conferinţă "de mare însemnătate" după cum clama lordul, este de un tragism impresionant, Stevens ducîndu-şi cu aceeaşi mască rolul la bun sfîrşit. La el nu se vede nici o clipă insensibilitate ci un permanent autocontrol. Iar sosirea EI, Sally Kenton, la castel ne oferă nouă, spectatorilor, prilejul să citim în sufletul său ceva ce el însuşi refuză să citească. Ea este o altă faţă a profesionalismului, care nu uită să îşi trăiască propria viaţă, să se bucure de ceea ce îi oferă destinul. Ea aduce un plus de democraţie şi vioiciune prefigurînd viaţa socială ce se va înfiripa după închiderea rănilor războiului. Ea culege în fiecare zi flori din grădină şi împrospătează aerul din castel. Ea nu trece nepăsătoare pe lîngă frumuseţe şi încearcă să o răspîndească, chiar dacă gestul nu i se întoarce şi rămîne să urmărească dragostea împlinită a celor din jur cu nostalgie. Miss Kenton este cea care vine spre Stevens, cu gestul obsesiv al florilor aşezate în glastră. Aşa se face că îl surprinde la un moment dat cu o carte în mîini şi brusc i se pare a desluşi ceva luminos şi la acest umanoid. Plină de farmec este scena în care cei doi îşi dispută revelarea cărţii cu pricina, ea bănuindu-l că este o carte decoltată pentru ca pînă la urmă să descopere că ruşinea lui Stevens se datora faptului că citea poezii. Este cu adevărat începutul dragostei nedeclarate între cei doi, cînd îşi descoperă sufletele timide şi vulnerabile. Armonia lor se vede în activitatea de zi cu zi, în planurile pe care şi le fac seara, în dispoziţiile date subalternilor, în pasiunea cu care întreţin întreaga gospodărie. Şi este, desigur după un anumit tipic, rolul ei de a declanşa o decizie pe care Stevens o evită şi pe care nu şi-o asumă pînă la urmă, fie şi din raţionamentul său legat de profesiunea dusă la extrem, de încrederea oarbă în misiunea lordului şi de credinţa că este o rotiţă dintr-un angrenaj de importanţă istorică.
Sally se rupe atunci din acest loc care îi închidea viaţa şi alege o cale firească deşi mai puţin dorită în adîncul sufletului: acceptă o cerere în căsătorie şi pleacă undeva departe spre un alt mod de a trăi. Este o renunţare la vis şi o acceptare a realităţii, o asumare a destinului, o dovadă de curaj în afirmarea propriei fericiri. Este un alt şoc pe care îl resimte Stevens, poate cel mai mare, pentru că îl vedem că îi scapă o sticlă de vin vechi din mînă, semn că pentru prima dată mintea sa a avut un scurtcircuit de la eterna meserie către chemarea inimii. Drumurile lor s-au despărţit şi totuşi au păstrat o punte prin scrisori periodice, de la care porneşte după ani în căutarea ei. Şi Sally este gata să îi accepte chemarea tîrzie pentru că şi ea îşi consumase povestea, numai că din urmă o ajunge o altă chemare, a soţului prin intermediul iminentului statut de bunici. E rîndul ei să aleagă datoria morală şi Stevens bea pînă la fund cupa regretelor.
Jocul lui Anthony Hopkins este de mare măiestrie, ca de altfel al tuturor, ca un balet al unor personaje din alte timpuri. Cuplul său cu lordul, interpretat de James Fox, este o adevărată lecţie de înţelegere a societăţii britanice. Replici puţine, elegante şi pline de politeţe, ascunzînd înţelesuri profunde şi spectaculoase. Un umor de mare fineţe, ca atunci cînd lordul se derobează de sarcina sa faţă de un fin al său ce urma să se căsătorească şi bietul Stevens, desemnat ca mai cunoscător în ale vieţii (?!), încearcă să îi explice tînărului (interpretat de Hugh Grant) esenţa unei relaţii sexuale folosind rebusistice exemple de o savoare debordantă din lumea insectelor sau a păsărilor.
Emma Thomson realizează un nou rol perfect, cu inteligenţă şi intuiţie fiind chiar femeia-mit care schimbă, sau poate face asta, viaţa, o duce mai departe.
Christopher Reeve este simbolul Lumii noi, la propriu şi la figurat şi gestul său de a asigura renaşterea castelului Darlington este un fel de happy-end care altfel nu poate exista la un om care şi-a irosit toate şansele personale într-un efort supraomenesc, condamnabil chiar, de a îşi inhiba propria personalitate dintr-o exagerată percepţie a profesionalismului.