Despre măreţie şi dramă cu Manfred Honeck
Discurile Orchestrei Simfonice din Pittsburgh au fost cele mai căutate discuri ale unei orchestre la standurile Humanitas de la sălile de concert ale Festivalului Enescu 2017. Este o realitate care confirmă şi ea, în termeni seci de vânzări, succesul acestei orchestre americane care a renăscut sub directoratul austriacului Manfred Honeck, început în stagiunea 2008-2009.
Am ascultat această orchestră şi în concerte live, la Bucureşti, dar şi în alte locuri din lume; i-am ascultat şi majoritatea discurilor, toate înregistrări din concert; am ascultat şi concertele de la Heinz Hall din Pittsburgh pe care orchestra le-a pus la dispoziţia Radio România Muzical pentru difuzare, în cadrul unui parteneriat. Manfred Honeck spunea că este conştient că piaţa discografică este saturată de interpretări ale unor mari opusuri şi că e nevoie de ceva nou; iar noutatea vine uneori din alegeri repertoriale, în special din prelucrări realizate de Honeck după alte opusuri - Fantezia Rusalka sau Elektra sunt exemple în acest sens -, dar mai ales, dintr-o calitate tehnică şi artistică ieşită din comun a înregistrărilor. De la captarea sunetului până la ceea ce exprimă muzica interpretată de membrii Orchestrei Simfonice din Pittsburgh: o lume care, pur şi simplu, îl subjugă pe ascultător.
Este şi cazul acestui disc Şostakovici-Barber apărut în 8 septembrie 2017 la nivel mondial (data ultimului concert din festivalul Enescu pe care orchestra l-a susţinut la Bucureşti). De data aceasta şi repertoriul este unul special ales pentru a ilustra măreţia şi tragismul: una dintre cele mai cunoscute simfonii de Şostakovici, a cincea şi piesa pe care ascultătorii BBC au plasat-o pe primul loc într-un top al celor mai triste piese scrise vreodată: Adagio pentru orchestră de coarde de Samuel Barber.
Manfred Honeck, un foarte bun cunoscător al simfoniilor lui Mahler, vorbeşte în bookletul CD-ului despre legăturile pe care le-a găsit între creaţia lui Mahler şi Simfonia a V-a de Şostakovici - o viziune nouă şi foarte interesant argumentată. Simfonia a V-a a fost scrisă de Şostakovici în 1937, la un an după ce devenise un indezirabil al regimului stalinist: Stalin plecase nemulţumit de la o reprezentaţie a operei Lady din Mţensk de Şostakovici. A cădea într-o astfel de dizgraţie nu însemna doar o neîmplinire pentru creator; rima cu deportarea şi moartea, iar Şostakovici îşi ţinea sub pat valiza pregătită pentru când va fi arestat de NKVD şi deportat în Siberia. S-a izolat şi a trăit în teroare; a scris însă şi această Simfonie a V-a care s-a bucurat de un foarte mare succes de public şi critică în 1937. Oficialităţile au văzut în această simfonie o poveste a modului cum comunismul îl transformă pe om - o viziune triumfalistă; ruşii au simţit însă în muzica lui Şostakovici, impregnată, mai ales în partea lentă, a treia, de ecourile muzicii ortodoxe, drama pe care o întreagă parte de lume a trăit-o în comunism.
Această din urmă viziune respiră şi în interpretarea Orchestrei Simfonice din Pittsburgh: o viziune introvertită, emoţionantă până la lacrimi; în urmă cu 80 ani, la premiera acestei simfonii, oamenii din sală au plâns ascultând partea a treia; şi cei de astăzi pot trăi cu intensitate aceleaşi sentimente, ascultând această simfonie emblematică pentru creaţia secolului XX, în interpretarea Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, care deja a fost numită de un critic american drept "cea mai bună din secolul XXI", aceşti primi 17 ani din secolul XXI.
Iar Barber în versiunea lui Honeck nu mai rămâne cea mai tristă muzică scrisă vreodată, ci prilej de meditaţie religioasă: Barber însuşi a scris un cor pe această muzică, folosindu-se de versurile Agnus Dei din Missa catolică: "Mielul lui Dumnezeu, care ai luat asupra ta toate păcatele lumii, ai milă de noi, adu-ne pace". Iar Manfred Honeck, care este un creştin practicant, a tradus în interpretarea sa înălţarea spirituală pe care o poate aduce această muzică; ştiu că astăzi nu prea mai e la modă să vorbeşti despre un asemenea subiect, însă trăirea spirituală poate căpăta şi alte forme decât închinarea în faţa moaştelor....
Noul disc semnat de Orchestra Simfonică din Pittsburgh condusă de Manfred Honeck poate fi ascultat oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2017, aici.
Ceaikovski cu Nemanja Radulovic
Tot despre emoţie este vorba şi în noul disc ce-l are în prim plan pe violonistul Nemanja Radulovic; însă cu totul alt tip de emoţie şi formă de exprimare. Dacă Honeck este un introvert, Radulovic este extrovert - diferenţa dintre apolinic şi dionisiac.
Nemanja Radulovic este un violonist născut în Serbia, astăzi stabilit în Franţa, în vârstă de 32 ani. În 2001, la 16 ani, cucerea premiul I la Concursul Enescu de la Bucureşti. Odată cu debutul său la casa Deutsche Grammophon din 2015, cu albumul Journey East care a primit un premiu Echo Klassik, a intrat în atenţia lumii internaţionale: o prezenţă proaspătă nonconformistă, promovată drept un artist care poate vorbi pe limba celor mai tineri care ar trebui atraşi către muzica clasică. E suficient să-i vedem fotografia şi ne dăm seama imediat de apariţia mediatică a lui Radulovic, care însă nu concordă 100% cu modul cum cântă (din fericire, în opinia mea). Pentru că el nu este un David Garrett, care să meargă către repertorii extra-clasice, ci rămâne în sfera muzicii clasice şi a modurilor ei de exprimare - anul trecut şi-a lansat un album cu muzică de Bach, iar acum, acest album Ceaikovski cu două lucrări celebre: Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, înregistrat alături de Orchestra Filarmonicii Borusan din Istanbul, dirijor Sasha Goetzel, şi o transcripţie realizată de Yvan Cassar pentru violă, pian şi orchestră după Variaţiunile rococo (în original pentru violoncel şi orchestră).
Nemanja Radulovic vorbeşte despre emoţie în materialul video care însoţeşte lansarea acestui album Ceaikovski; în muzică, auzim o exacerbare a emoţiei, o interpretarea de tip rapsodic, cu fluctuaţii de tempo, dar şi momente, mai ales în cele în piano, foarte frumos realizate. Radulovic vorbeşte, cred, pe limba celor care într-o lume rece hipertehnologizată, au nevoie de şocuri emoţionale pentru a mai simţi cu adevărat frumuseţea. E o versiune foarte exaltată, la antipodul apolinicei interpretări propuse pentru acelaşi concert pe discul apărut în 2016 semnat de Lisa Batiashvili şi Daniel Barenboim.
Dar acesta este, cred, şi una dintre specificităţile muzicii clasice: ca pentru aceeaşi lucrare, să existe interpretări atât de diferite, care să rezoneze cu diferite tipologii umane şi sensibilităţi...
Discul Ceaikovski semnat de Nemanja Radulovic poate fi ascultat oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2017, aici.
Discul lui Radulovic este disponibil şi în România, de exemplu pe emag.ro.