De-a lungul vremii, cultura înţeleasă ca "sistem de operare al condiţiei umane" a fost promovată - între alţii - Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Pavel Florenski, Georges Florovsky, Nicolae Steinhardt (model declarat al monahului Daniel), Olivier Clément iar, în zilele noastre, de Chrystos Yannaras, Sorin Dumitrescu ori Costion Nicolescu. Cu toţii - împreună, acum, cu Daniel Cornea - mizează dintru început pe "bunul simţ comun, discernământul natural sădit de Dumnezeu în inima fiecăruia dintre noi". El ar putea fi cel dintâi "toiag şi sfetnic". Astfel, din perspectiva "nevoilor bisericeşti", cinemaul "suportă o lectură teologică", iar locul "iconicităţii" sale e chiar Biserica. Dar, atrage atenţia autorul, "nu Biserica-zidire, ori Biserica-instituţie, ci Biserica-Trup al lui Hristos - noutate radicală instituită de Sfânta Treime prin pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii". Ce anume este "în tinda Bisericii"? Tot "ceea ce se îndreaptă către sfântul altar, chiar la distanţă mare fiind". Deci şi - uneori - cinema-ul, atunci când "ne invită să gândim, să ne punem probleme, să căutăm sensul lucrurilor pe căile contemplaţiei". Când, în fine, reuşeşte "să lase deschis orizontul interpretării, să nu-l închidă asupra lumii ca un câine care-şi muşcă propria coadă".
Refuzând să accepte divorţul dintre cultură şi credinţă (pe care mulţi le consideră "domenii paralele, iremediabil disociate"), Daniel Cornea înţelege că întâlnirea cu cinema-ul este "profund mediată", că "nu percepem filmul decât printr-un vast şi sofisticat dispozitiv interpretativ". De vină pentru această "schizofrenie" consideră că e "definiţia precară a culturii cu care operează ambele tipuri de discurs". De aceea optează pentru definiţia oferită de Chrystos Yannaras: "Cultura este modul nostru de viaţă; modul nostru de viaţă foarte, foarte real" şi insistă pentru o înţelegere "lărgită" a culturii. Fără o abordare largo sensu a culturii, "cultura şi credinţa vor glăsui de-a surda, fiecare în legea proprie". Acum, ambele tabere se exclud reciproc şi se acuză reciproc. Daniel Cornea însă crede că vina o poartă cei ce vestesc "Adevărul credinţei" într-un mod excesiv de legalist, de arbitrar, de rigid: "Îi acuzăm nu de puţine ori pe intelectuali că refuză pariul credinţei, când de fapt noi suntem cei care nu ne-am dat osteneala să le vestim aşa cum se cuvine Adevărul ei. Cel mai adesea intelectualii nu se distanţează de Biserică, ci de impostura pretinşilor ei slujitori." Costion Nicolescu (Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească): "De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ei, pe care îi consideră buni şi iubitori (de Dumnezeu şi de aproapele), apar lipsiţi de gust şi promovează urâţeniile? (...) Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educaţie? Şi cât de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos şi, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? (...) Poate că unii dintre aceia sunt atât de orbiţi de frumuseţea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor frumuseţea din această lume. Totuşi, n-aş acorda prea multora această circumstanţă atenuantă. Şi, în ultimă instanţă, orice frumuseţe reprezintă o răsfrângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare şi în niciun caz amestecată şi confundată cu lucrurile slabe." Monahul Daniel Cornea: "Omul este în egală măsură individ al speciei şi aparţinător al unei culturi. Făptura lui se alcătuieşte, aşadar, nu doar din material genetic, aminoacizi, proteine etc., ci şi din elementele unei culturi."
Fragii sălbatici
Dacă în alte vremuri cultura era asumată în Biserică drept un "instrument util", azi e considerată "o ocupaţie frivolă". Daniel Cornea ne povesteşte că - nota bene! - un cunoscut editor de carte creştină i-ar fi spus că "nu vede rostul unei cărţi despre cinema" deoarece nici unul din prietenii şi cunoscuţii lui nu se uită la filme. Ce înseamnă asta? se întreabă autorul. Cumva trebuie să înţelegem că "toţi aceşti oameni preferă să îşi petreacă timpul în post şi rugăciune"? Măcar de-ar fi aşa. Cei mai mulţi creştini, adaugă el, "nu sunt doar purtători de trup, ci şi vieţuitori în lume", "nu locuisc deci în crăpăturile pământului, ci într-o lume tot mai aglomerată şi mai urbană", "merg la serviciu, se căsătoresc, dau naştere la prunci pe care se căznesc apoi să-i crească şi să-i educe". Altfel spus, "răspund şi ei de fărâma de istorie care ne-a fost încredinţată". Mai mult chiar: nu doar consumă cultură (cărţi, ziare, filme, site-uri), ci "au datoria să creeze cultură, pentru ca identitatea şi credinţa lor să fie mărturisite înaintea lumii". De aceea, crede Daniel Cornea, "dispreţuirea făţarnică a "celor lumeşti" e urmare directă a lenei şi nepăsării, atunci când nu-i de-a dreptul complicitate cu răul, camuflată sub masca bunei cuviinţe". Creştinii sunt îndemnaţi să se ferească de cultură "întrucât e impură, spurcă mintea, o încarcă cu lucruri rele ori nefolositoare etc.". Cum ar veni, "creştinilor ar trebui să li se recomande... incultura". Sau, poate, doar filme "pilduitoare" cu tematică religioasă, în care "teatralitatea siropoasă" a ideologiei "funciarmente manipulatorie" a tezelor "bune" şi "frumoase" schimonoseşte "elementul cel mai instabil (şi mai preţios): evlavia".
Îngerul exterminator
Cui i se adresează studiul lui Daniel Cornea? Deopotrivă celor "duşi pe la biserică" şi celor (încă) nefamiliarizaţi cu spaţiul şi timpul liturgic, cu "liturghia de după liturghie" - dacă sunt dispuşi să rişte, să caute coduri de acces către bine, adevăr şi frumuseţe chiar şi în această unealtă ce "reuneşte fascinaţia imaginii în mişcare, a muzicii şi a cuvântului". Dacă nu li se pare cumva că "ştiu" totul despre lectura unul film. Dacă nu suferă de hristofobie sau de... culturofobie.
Andrei Rubliov