Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Tatăl meu, preotul

Familia tradiţională îşi schimbă tradiţiile (?) - Tatăl meu, preotul


Zi de zi, Tg. Mureş, ianuarie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Spectacolele care vizează tematica minorităţilor sexuale au început să-şi facă loc tot mai vizibil în repertoriile teatrelor de stat şi independente. La Târgu-Mureş, Teatru 3G a prezentat Bucurie şi fericire, în regia lui Andi Gherghe, pe textul lui Székely Csaba, în Bastionul Măcelarilor. Spectacolul are o distribuţie maghiară şi explorează în cheie tragi-comică viaţa dublă pe care o duce comunitatea gay din Ţinutul Secuiesc, o zonă tradiţională prin excelenţă, conservatoare şi, prin urmare, intolerantă faţă de orice deviere de la "norma(litatea)" heterosexuală.

Teatrul Naţional Târgu-Mureş propune în acest sens Tatăl meu, preotul, de Gabriel Sandu, în regia Letei Popescu. Povestea este simplă şi se articulează în jurul unor dileme de ordin moral. Andrei (Vlad Bîrzanu) este un tânăr de 25 de ani, absolvent de facultate la Bucureşti, care se zbate să îşi accepte homosexualitatea şi are o legătură cu Bostan, un tânăr uşor înapoiat mintal, care a crescut la casa de copii. Tatăl lui Andrei (Dan Rădulescu) este un preot respectat în satul în care îşi are parohia, iar soţia acestuia (Monica Ristea) îl susţine în toate demersurile, funcţionând ca un veritabil coechipier. Situaţia se complică atunci când, aflaţi în drum spre satul de reşedinţă, maşina condusă de către preot (care se "tratase" cu nişte vin înainte să se urce la volan) accidentează mortal un cetăţean, după care părăseşte locul faptei. Familia obţine tăcerea lui Bostan, care se afla în maşină în momentul accidentului, şi nu este depistată de către Poliţie. Reîntoarcerea lui Andrei acasă vizează o detaşare de impulsurile sale gay şi o distanţare de partenerul său clandestin, dar situaţia degenerează în momentul în care părinţii, profitând de bunul nume al lui Andrei, ca fiu al preotului, depun presiuni ca acesta să strângă alături de ei semnături pentru modificarea Constituţiei împotriva căsătoriei dintre două persoane de acelaşi sex. De aici încolo, continuarea poate fi considerată previzibilă şi nu oferă o surpriză autentică decât la final, dar este suficientă.


O montare limpede şi precisă

Montarea Letei Popescu respectă stilul ei deja consacrat şi operează în regim aproape geometric. Planurile de joc sunt mereu paralele, scena este delimitată în două părţi printr-o scenografie funcţională realizată aproape în oglindă (sunt doar câteva mici diferenţe de ordin estetic între partea din dreapta şi cea din stânga), actorii se află în scenă pe tot parcursul spectacolului şi intervin în acţiune atunci când situaţia o cere. În momentele moarte, se integrează cu discreţie în peisaj, participând prin câte un gest sau o reacţie neintruzive la desfăşurarea scenică. Principiul de funcţionare al spectacolului este ilustrarea cât mai fidelă a fiecărei scene în parte prin joc şi replică, dar un joc actoricesc reţinut, esenţializat, care sprijină replica şi îi dă carnalitate. Situaţia primează în detrimentul unor exhibări regizorale care ar putea marca, în unele cazuri, opţiuni stilistice proprii unor regizori mai afişaţi, dar care nu fac apanajul Letei Popescu.


Spectacolul este clar de la început până la sfârşit, nu conţine nimic abscons sau metafore obscure şi intenţionează mai degrabă să dea bătăi de morală decât de cap spectatorilor. În acest sens, prezintă nişte situaţii grefate pe o temă (încă) sensibilă pentru societatea românească, pe care le lasă să se desfăşoare firesc, susţinute printr-un joc actoricesc de o naturaleţe foarte reuşită. Deşi exista riscul ca realizatorii să confere spectacolului un aer militant, de rechizitoriu social, care ar fi putut duce în derizoriu iniţiativa de a ilustra o realitate, capcana a fost evitată cu tact şi inteligenţă.

Nu-i frumos s-arăţi cu degetul!

Tatăl meu, preotul nu delimitează tabere, nu acuză pe nimeni, nu intentează procese de nici un fel. Oferă toate premisele pentru ca spectatorii să îşi aplice propria subiectivitate la o poveste înfăţişată în cel mai obiectiv mod posibil. Vlad Bîrzanu pendulează foarte eficient între ipostaza de tânăr sensibil, al cărui secret îl vulnerabilizează în faţa unei societăţi inflexibile, şi cea în care preia iniţiativa şi îşi asumă cu îndrăzneală responsabilităţi. Dan Rădulescu interpretează un personaj duplicitar, a cărui evlavie pare mai degrabă consecinţa unei datorii profesionale pe care o exercită histrionic. Personajul nu se face simpatizat deloc de-a lungul spectacolului, iar singura calitate pe care pare să o afişeze (susţinerea pe care o acordă familiei sale) este devalorizată tot de lipsa de sentiment care îi viciază preotului atributele umane pe care ar trebui să le întruchipeze cu asupra de măsură. Monica Ristea este loială până la capăt soţului ei, iar aplombul cu care îi susţine toate iniţiativele este jucat cu forţă şi determinare. Alexandru-Andrei Chiran joacă rolul unui tânăr al cărui nume (Bostan) îi dă un aer ridicol de la început, însă caracterul generos şi sincer îl ridică cu mult peste celelalte personaje din punct de vedere uman. Cristian Iorga interpretează patru roluri pe care le particularizează în mod inspirat şi pe care le contrastează foarte bine prin contrapuncturi şi nuanţe.

Recomand Tatăl meu, preotul ca modalitate de a (ne) testa propriile prejudecăţi, tipare de gândire şi idiosincrazii. Spectacolul provoacă la redefinirea unor noţiuni de libertate, acceptare şi de confesiune morală. Şi, nu în ultimul rând, încântă prin realizarea reuşită şi echipa dedicată a cărei muncă se vede.

Tatăl meu, preotul, de Gabriel Sandu
Regia: Leta Popescu
Distribuţie: Andrei - Vlad Bîrzanu, Tatăl - Dan Rădulescu, Mama - Monica Ristea, Bostan - Alexandru-Andrei Chiran, Un individ la costum / Voluntar / Reporter / Poliţist - Cristian Iorga
Regie artistică: Leta Popescu
Scenografie: Tiberiu Toitan / Sound design: Magor Bocsárdi / Asistent costume: Evelyn Iorga / Regizor tehnic: Stelian Chiţacu
Foto credit: Cristina Gânj



 Toate articolele despre Tatăl meu, preotul


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Vornicu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer