Teatrul Național Târgu-Mureș propune în acest sens Tatăl meu, preotul, de Gabriel Sandu (textul este disponibil gratuit pe LiterNet în volumul de aici), în regia Letei Popescu. Povestea este simplă și se articulează în jurul unor dileme de ordin moral. Andrei (Vlad Bîrzanu) este un tânăr de 25 de ani, absolvent de facultate la București, care se zbate să își accepte homosexualitatea și are o legătură cu Bostan, un tânăr ușor înapoiat mintal, care a crescut la casa de copii. Tatăl lui Andrei (Dan Rădulescu) este un preot respectat în satul în care își are parohia, iar soția acestuia (Monica Ristea) îl susține în toate demersurile, funcționând ca un veritabil coechipier. Situația se complică atunci când, aflați în drum spre satul de reședință, mașina condusă de către preot (care se "tratase" cu niște vin înainte să se urce la volan) accidentează mortal un cetățean, după care părăsește locul faptei. Familia obține tăcerea lui Bostan, care se afla în mașină în momentul accidentului, și nu este depistată de către Poliție. Reîntoarcerea lui Andrei acasă vizează o detașare de impulsurile sale gay și o distanțare de partenerul său clandestin, dar situația degenerează în momentul în care părinții, profitând de bunul nume al lui Andrei, ca fiu al preotului, depun presiuni ca acesta să strângă alături de ei semnături pentru modificarea Constituției împotriva căsătoriei dintre două persoane de același sex. De aici încolo, continuarea poate fi considerată previzibilă și nu oferă o surpriză autentică decât la final, dar este suficientă.
O montare limpede și precisă
Montarea Letei Popescu respectă stilul ei deja consacrat și operează în regim aproape geometric. Planurile de joc sunt mereu paralele, scena este delimitată în două părți printr-o scenografie funcțională realizată aproape în oglindă (sunt doar câteva mici diferențe de ordin estetic între partea din dreapta și cea din stânga), actorii se află în scenă pe tot parcursul spectacolului și intervin în acțiune atunci când situația o cere. În momentele moarte, se integrează cu discreție în peisaj, participând prin câte un gest sau o reacție neintruzive la desfășurarea scenică. Principiul de funcționare al spectacolului este ilustrarea cât mai fidelă a fiecărei scene în parte prin joc și replică, dar un joc actoricesc reținut, esențializat, care sprijină replica și îi dă carnalitate. Situația primează în detrimentul unor exhibări regizorale care ar putea marca, în unele cazuri, opțiuni stilistice proprii unor regizori mai afișați, dar care nu fac apanajul Letei Popescu.
Spectacolul este clar de la început până la sfârșit, nu conține nimic abscons sau metafore obscure și intenționează mai degrabă să dea bătăi de morală decât de cap spectatorilor. În acest sens, prezintă niște situații grefate pe o temă (încă) sensibilă pentru societatea românească, pe care le lasă să se desfășoare firesc, susținute printr-un joc actoricesc de o naturalețe foarte reușită. Deși exista riscul ca realizatorii să confere spectacolului un aer militant, de rechizitoriu social, care ar fi putut duce în derizoriu inițiativa de a ilustra o realitate, capcana a fost evitată cu tact și inteligență.
Nu-i frumos s-arăți cu degetul!
Tatăl meu, preotul nu delimitează tabere, nu acuză pe nimeni, nu intentează procese de nici un fel. Oferă toate premisele pentru ca spectatorii să își aplice propria subiectivitate la o poveste înfățișată în cel mai obiectiv mod posibil. Vlad Bîrzanu pendulează foarte eficient între ipostaza de tânăr sensibil, al cărui secret îl vulnerabilizează în fața unei societăți inflexibile, și cea în care preia inițiativa și își asumă cu îndrăzneală responsabilități. Dan Rădulescu interpretează un personaj duplicitar, a cărui evlavie pare mai degrabă consecința unei datorii profesionale pe care o exercită histrionic. Personajul nu se face simpatizat deloc de-a lungul spectacolului, iar singura calitate pe care pare să o afișeze (susținerea pe care o acordă familiei sale) este devalorizată tot de lipsa de sentiment care îi viciază preotului atributele umane pe care ar trebui să le întruchipeze cu asupra de măsură. Monica Ristea este loială până la capăt soțului ei, iar aplombul cu care îi susține toate inițiativele este jucat cu forță și determinare. Alexandru-Andrei Chiran joacă rolul unui tânăr al cărui nume (Bostan) îi dă un aer ridicol de la început, însă caracterul generos și sincer îl ridică cu mult peste celelalte personaje din punct de vedere uman. Cristian Iorga interpretează patru roluri pe care le particularizează în mod inspirat și pe care le contrastează foarte bine prin contrapuncturi și nuanțe.
Recomand Tatăl meu, preotul ca modalitate de a (ne) testa propriile prejudecăți, tipare de gândire și idiosincrazii. Spectacolul provoacă la redefinirea unor noțiuni de libertate, acceptare și de confesiune morală. Și, nu în ultimul rând, încântă prin realizarea reușită și echipa dedicată a cărei muncă se vede.
Tatăl meu, preotul, de Gabriel Sandu
Regia: Leta Popescu
Distribuție: Andrei - Vlad Bîrzanu, Tatăl - Dan Rădulescu, Mama - Monica Ristea, Bostan - Alexandru-Andrei Chiran, Un individ la costum / Voluntar / Reporter / Polițist - Cristian Iorga
Regie artistică: Leta Popescu
Scenografie: Tiberiu Toitan / Sound design: Magor Bocsárdi / Asistent costume: Evelyn Iorga / Regizor tehnic: Stelian Chițacu
Foto credit: Cristina Gânj