Cu ajutorul echipei tehnice, a actorilor aflați sub îndrumarea regizoarei Leta Popescu și a scenografului Tiberiu Toitan, spectacolul după textul lui Gabriel Sandu propune o dublă analiză: pe de o parte a relațiilor interpersonale, fie ele platonice (mamă-fiu, părinți-copil) ori romantice (cuplul queer), și pe de altă parte a noii "familii nucleare".
Linia narativă este ușor de urmărit, acțiunea fiind axată (în primă instanță) pe un accident de mașină, urmat de fuga șoferului de la locul acestuia. Cum a fost cazul în mai multe dintre spectacolele prezentate în cadrul evenimentului Spot 60 (precum Jocul ielelor, Întoarcerea, Kasimir și Karoline, Țara Zânelor), conflictul de suprafață ascunde de multe ori o problematică abisală, care ajunge să fie trasă la lumină cu forța de către protagonist. Pietonul ucis neintenționat de tatăl protagonistului, preotul unei parohii oarecare, devine un eveniment ce pălește în fața tumultului sufletesc al personajelor și a presiunii exercitate de așteptările sociale și parentale.
Adevărata forță a textului (și a adaptării sale scenice) stă în subtilitate, în intimitate, în ceea ce se află dincolo de aparențe, dincolo de îmbrăcămintea bisericească și de statutul de "fiu de preot". Un prim exemplu ar fi modul organizat și tăcut în care intră personajele și refuzul reconstituirii scenice a evenimentelor. Spațiul populat de puține elemente scenice (bănci cu câte o carte de rugăciuni) rămâne nedivizat pe toată durata spectacolului, însă monologurile lui Andrei (Vlad Bîrzanu) par să readucă la realitate, printr-un joc de imaginație, diverse spații: apartamentul din București, casa și orașul natal etc. Inclusiv accidentul este reprezentat printr-un sunet puternic, difuz. Într-o manieră postmodernistă, personajele nu mai simt nevoia să aducă în scenă vizual toate detaliile trecutului, ci lasă publicului misiunea de a descifra și a umple golurile lăsate (intenționat) în spațiul și timpul scenic. Astfel că noi nu mai suntem "teleportați" spațial și temporal alături de protagoniști într-o manieră realistă, ci intrăm în mintea protagonistului Andrei.
Spectatorul pășește odată cu personajele într-un microcosmos transformat în confesional. Acest spațiu, redus la scenă, le permite personajelor să rememoreze și să-și "mărturisească păcatele". Cu toate acestea, publicul rămâne neimplicat, lăsat să asculte și să (dez)aprobe. Spectatorul este invitat alături de Bostan (Alexandru-Andrei Chiran) să intre sub sutana preoțească, dar nu pentru a se confesa, ci pentru a asculta "păcatele" care apasă personajele (spre exemplu, chiar Bostan, un orfan de origine rromă, crescut într-un centru de plasament, care îl iubește atât pe iubitul lui, cât și pe Dumnezeu).
Spectacolul este plin de momente de sensibilitate, precum iubirea dintre Elena (Monica Ristea) și fiul ei, cât și de rușine, vină, iar în final capitulare și acceptare a identității sexuale. Conflictul inițial ascunde adevărata problemă și schismă interioară pe care o resimte protagonistul când este forțat să semneze o anumită petiție: cererea care susține căsătoria strict între un bărbat și o femeie. Scena pare a se transforma într-un adevărat câmp de bătălie, unde Andrei încearcă să ofere o voce minorității în fața discursului predominant.
Protagonistul încearcă (zadarnic) să le demonstreze părinților că persoanele queer, din rândul cărora face parte, pot fi normale, credincioase și trăiesc (camuflate) alături de restul populației "normative" ("Tatăl: Cu ce am greșit, Elena?"). Andrei, apoi Andrei și Bostan sunt aduși sub reflector, sub gaze-ul închistat al societății patriarhale și al gândirii creștine îndoctrinate (materializat sub forma părinților, dispuși de-o parte și de alta a scenei ca niște instanțe juridice).
Andrei renunță în final la sutana de preot, nu ca un gest sfidător împotriva divinității sau a tatălui său, ci deoarece, de-a lungul timpului, lăcașul sfânt dedicat zeității creștine s-a impurificat de pornirile și dorințele omului pe plan politic, economic și social. Protagonistul refuză să îmbrace "uniforma" de mesager divin, dacă credința și gândurile sale se vor contrazice cu viziunea (tradițională) bisericească. De aceea, după ce tatăl său, preotul, este închis în biserică pentru că a ucis un civil, consătenii vin în "pelerinaj" la închisoare, iar criminalii i se confesează lui. După sute de ani de practicare a credinței, individului îi vine din ce în ce mai greu să diferențieze omul (din spatele costumației) de "uniforma" bisericească (ca însemn de mediator între lumea mundană și cea divină).
Deși problema "familiei nucleare" din România era mai acutizată în anii 2017-2018 (motiv pentru care premiera spectacolului a avut loc pe 24 noiembrie 2017), conflictul tradiție-flexibilitate, "noi"-"ei", normal-anormal etc. rămâne unul extrem de actual. Piesa și spectacolul Tatăl meu, preotul (cât și piesa și spectacolul Țara Zânelor, cu care s-a încheiat evenimentul Spot 60) poate fi cu ușurință clasată drept un manifest, o pledoarie, o invitație adresată "alterității" de a veni sub reflector pentru a-și prezinta propria poveste.
(foto: Cristina Gânj)