Cu un decor minimalist (scenografia îi aparține lui Tiberiu Toitan), alcătuit dintr-o serie de bănci de lemn poziționate în părțile laterale ale scenei - de pe care se vor înfrunta adesea personajele, golul imens dintre ele creând pentru privirea spectatorilor un efect de minge de ping-pong - și un microfon, și cu o recuzită la fel de parcimonioasă - o cameră, câteva cărți de rugăciune și niște tricouri -, spectacolul prezintă povestea inspirată dintr-un caz real a unei familii aparent obișnuite ce locuiește "la curu' pământului", mai exact în Craiova - de altfel orașul natal al tatălui meu, dar și un oraș pe care nu am apucat să îl vizitez încă. Tatăl este preot, mama este preoteasă, iar fiul de douăzeci și cinci de ani este student la București, însă decide să se întoarcă în localitate din cauza unui conflict interior căruia îi caută rezolvare. Îl ia cu el și pe prietenul lui Bostan, plănuind să îl lase la o cunoștință aflată în drum, dar un eveniment tragic și neașteptat deraiază traiectoria celor patru personaje și ele devin iremediabil legate de un destin intransigent.
Tatăl meu, preotul prezintă caracteristici puternice ale unui teatru social fiindcă abordează, într-o cheie totuși cu tentă comică, probleme stringente ale societății românești contemporane. O societate predominant patriarhală plină până la refuz, plină de prejudecăți, de adevăruri false și ipocrizii. O societate în care absurdul devine o prioritate, iar dogmele religioase au întâietate în fața legii. Acțiunea piesei se desfășoară în perioada în care Coaliția pentru Familie a făcut demersuri ce aveau să se concretizeze în referendumul de modificare a Constituției României, însă ciocnirea dintre ortodoxism ("religia adevărată" - cum o numește preotul) și comunitatea LGBT, deși este un subiect predominant al spectacolului, nu este singurul care merită atenția publicului larg. Așa cum încearcă și Andrei, fiul părintelui - cu nume de sfânt, în mod ironic -, să evidențieze, România se confruntă cu tragedii mai mari decât homosexualii, cum ar fi numărul record de mame adolescente la nivel european, rata ridicată de analfabetism sau pedofilia din perimetrul bisericilor, probleme din păcate încă actuale jumătate de deceniu mai târziu.
Cu toate acestea, personajul "obtuz" - așa cum l-a numit Andy Dufresne pe directorul Norton în The Shawshank Redemption / Închisoarea îngerilor, un termen foarte potrivit și aici -, ce folosește credința și cuvântul divinității ca pretext pentru a arăta cu degetul și a devia atenția de la propriile defecte și păcate, ignoră aceste statistici înfiorătoare, ignoră chiar și moartea unui om. Dacă nu scrie în Biblie, nu există (chiar dacă nici despre homosexuali nu este scris nimic). Cam aceasta este mentalitatea, în principal a preotului, interpretat cu încăpățânare comică de actorul și directorul artistic al Companiei "Liviu Rebreanu", Dan Rădulescu. Un om al bisericii ce ar recurge la șantaj, manipulare și abuz emoțional împotriva unei persoane dintr-o categorie vulnerabilă, venită dintr-un mediu defavorizat, doar pentru a-și apăra propriile interese. Un om al lui Dumnezeu care nu dorește să-i ajute pe cei mai puțin norocoși. Un om ce încalcă legea fără să clipească, în nenumărate ocazii. Un părinte care, încercând să facă pace cu fiul său gay, îi spune candid, inconștient de absurditatea vorbelor sale: "ar fi trebuit să ne spui mai devreme, ne-am fi rugat mai mult".
Mama (cu naivitatea ei interpretată armonios de Monica Ristea), pe de altă parte, deși influențată de capul familiei în crezul celor sfinte, și fără drept la cuvânt de spus în fața lui ("nu uita care ți-e locul, femeie"), începe să devină nesigură pe credința sa. Bănuiește sexualitatea fiului ei, însă este mult prea smerită pentru a-i aduce soțului cu tendințe violente un asemenea subiect tabu în discuție. Deși enoriașă, însușirea de gazdă primitoare nu îi aparține, mustrându-și copilul că face "caritate pe banii noștri". Este cea împăciuitoare din familie, însă acest aspect nu o apropie mai mult de Andrei (ale cărui emoții bine calibrate sunt redate autentic de Vlad Bîrzanu), tânărul model al comunității craiovene, crescut în biserică. Fiind spintecat de un conflict interior între natura lui intimă și educația pe care a primit-o, acesta dorește să își dedice viața ortodoxismului pentru a ieși din păcat. Însă această decizie îl afectează pe partenerul lui, Bostan (jucat în cheie umilă de Alexandru-Andrei Chiran), un tânăr de etnie romă ce a trăit la casa de copii și care își ține mereu capul aplecat în semn de supunere - la discuțiile de după spectacol, actorul povestește cum în piesă Bostan are mai multe handicapuri, ce oferă o nouă dimensiune socială personajului, însă acestea au fost înlăturate pentru a nu împovăra publicul. Distribuția este completată de Cristian Iorga, cu câteva roluri mai mici interpretate cu maleabilitate (individul la costum, voluntarul, reporterul, polițistul), personaje ce au fost adăugate pentru a lega sau completa anumite scene din spectacol.
Atingerea unor astfel de teme sociale nu este străină de teatrul românesc, însă umorul - pe alocuri negru - este elementul ce ajută mesajul reprezentației să ajungă la spectatori, devenind el însuși un personaj. Așa cum susține Monica Ristea, un text de o asemenea greutate nu poate fi digerat și primit cu inima deschisă decât dacă este jucat într-o cheie comică. Tragi-comedia funcționează fără cusur, detensionând momentele de încordare cu glume subtile precum "n-o fi totul alb sau negru, dar nici curcubeu nu e" - cu referință la simbolul comunității LGBT - sau momente hazlii ca recitarea poeziei autobiografice "În fiecare vară de Bostan", ce se termină într-o notă absurdă și morbidă cu moartea unui prieten al lui călcat de o căprioară. Umorul nu prinde contur doar prin replicile personajelor, ci este potențat și de ecranul din fundal pe care reporterul proiectează un interviu cu membrii familiei realizat pentru Flush TV. Mișcările camerei de pe fața unui membru al familiei pe alta, alături de zoom-urile nepotrivite, creează un comic nerostit, în special în momentul în care situația scapă de sub control.
Imparțialitatea din spectacolul Tatăl meu, preotul este diferită de perspectiva părtinitoare din textul original, însă dezvoltă gândirea critică a publicului său. Îmi amintește de felul în care Cristian Mungiu se poziționează în momentul în care construiește După dealuri, un film inspirat tot dintr-un caz real, ce ar putea să damneze religia, însă alege să prezinte faptele obiectiv și să lase concluzia la latitudinea privitorului. În același mod, Leta Popescu decide să arate ironia unei situații departe de a fi fictivă și încurajează spectatorii să își pună întrebări. Care este adevărul? Există măcar vreun adevăr? Sau este vorba doar de perspectivă și indiferent unde ne plasăm vom fi loviți de ipocrizia celuilalt adevăr?
(foto: Cristina Gânj)