Încep prin a vă invita să citiţi textele la chestiune ale Ancăi Mureşan şi Cristinei Zaharia. Sunt de aici, de la noi, de pe LiterNet, şi sunt cel puţin la fel de bune ca cele pe care le-am citit în presa străină în metroul care m-a purtat după vizionarea filmului. Excelent documentate, deştepte, empatice, degrabă generatoare de poftă de a vedea şi a înţelege noul Jarmusch. Orice demers critic pre sau post-vizionare e musai să înceapă cu lectura celor două cronici.
Ceea ce urmează e un scurt raport de stare. De stare de bine. Indusă de un film greu de citit. Dar atât de plăcut de privit!
Geneza corectă a numelui Paterson e de găsit în articolele indicate mai sus ca referinţe bibliografice. De-a lungul proiecţiei, prin mintea-mi, s-au plimbat versiuni latino-englezeşti ale patronimului. Aşa să arate în zilele noastre fiul tatălui?
Un taciturn şofer de autobuz, trăind o viaţă în care neprevăzutul, neprogramatul, dezordonatul sunt excluse, repetând, zi după zi, acelaşi nealterat ritual, desprins parcă din Groundhog Day, din Modern Times, din zilele aseptice, fără de emoţiuni, fără de privaţiuni, ale omului post-modern fugind de stres, de ieşirea din zonă de confort, de sine.
Un şofer scriind poeme despre banalităţile cotidianului ultra-, mega-, giga-, googol-banal, trăind (?) alături de o soţie auto-satisfăcută de propria-i agitaţie generatoare de haos alb-negru şi bănuţi de-o sâmbătă seară în oraş, sorbind aceeaşi cantitate de bere, seară după seară, pe acelaşi scaun, al aceluiaşi bar, ţinut de acelaşi hangiu, bârfind aceeaşi nefericită poveste de dragoste.
Ce să fie un astfel de personaj? Un idiot? Un geniu? Un zeu? Un om?
Jarmusch ne lasă, în mare, să credem ce vrem, fără a ezita să ne ia, din când în când, la mişto, speculând foamea noastră de spectaculos, de senzaţional, de distracţiune nemaivăzută şi nemaipomenită. N-ai să vezi, însă, aşa ceva. Sau, mă rog, n-ai să vezi ce te-aştepţi, poate, să vezi.
Asta în cazul în care nu te aştepţi cumva să vezi un japonez înamorat de lirica americană, îngereşte-aşezat fix pe banca pe care Paterson îşi plânge pierdutele poeme. Ce zicea Forrest, tot aşezat pe o bancă, despre viaţă şi despre cutia de bomboane? Eh, Paterson găseşte un nou carneţel. În care să scrie Noul. Noul volum de poeme, desigur:)!