A debarcat la noi documentarul francez care a spart toate topurile americane şi europene: La Marche de l'empereur. În America l-a detronat până şi pe Spielberg şi a deschis calea unei serii de filme despre viaţa pinguinilor...A demonstrat că documentarul a devenit o specie cinematografică respectabilă , dar şi un caz politic, întrucât "poporul lui Bush "a identificat în aceşti pinguini pe "conservatorii" care "cred în valorile americane"...
Un popor îmbrăcat în frac defilează silenţios pe gheţurile eterne şi intră triumfător în istoria cinematografului. La Marche de l'empereur, documentar francez realizat în Antarctica de biologul de treizeci de ani Luc Jacquet, umple sălile de cinema din China până în USA, împacă criticii snobi cu publicul popular, inaugurează un filon asupra căruia s-au aruncat deja marile case de producţie...
Filmul ilustrează cu imensă poezie lupta pentru supravieţuire a marilor pinguini imperiali de la Polul Sud. Vorbeşte despre familie, despre monogamia acestor animale, face elogiul sacrificiului cu dinţii strânşi. A costat mai puţin de un milion de dolari şi beneficiază de comentariu off al subtililor actori francezi Charles Berling şi Charlotte Bohringer. Un film extrem de exigent, care a necesitat 13 luni de filmări non-stop la Polul Sud în condiţii prohibitive: temperatura zilnică sub -40C, izolarea totală a echipei reduse la maximum şi afiliata uneia de biologi, răbdare infinită, şi mai cu seamă o motivare fără margini!
"În 1992 am început să studiez pinguinul imperial şi am simţit nevoia să-i spun povestea, un basm care pana ieri stătea adormit printre gheţuri", povesteşte regizorul-scenaristul Jacquet. A răspuns cererii unei echipe de biologi care urmau să se instaleze printre gheţuri pentru ani de zile studiind aceste animale, şi-a făcut valizele şi s-a trezit în decorurile cele mai uimitoare pe care şi le-ar fi imaginat: gheţari monumentali care desenează contururi nemaivăzute, linişte totală, profunzimea oceanului, furtuni uluitoare, alternanta anotimpurilor şi a luminii orbitoare cu nopţile continue cele mai negre...
Şi mai cu seamă i-a găsit pe ei, pinguinii. O comunitate compactă şi răbdătoare, care pentru a se reproduce şi a-şi proteja bebeluşii sfidează natura, intemperiile, prădătorii şi însuşi-destinul! Muzica non-invadatoare a lui Emilie Simon acompaniază imaginea perfectă a lui Laurent Chalet. Prima imagine seamănă cu un miraj. Departe, la orizont, siluete umanoide înfrâng stihiile naturii. Nu sunt nişte biologi pierduţi pe banchiza, ci nişte pasări surprinzătoare, adevăraţii stăpâni ai locurilor. Filmul debutează cu lungul marş al pinguinilor imperiali, adunaţi într-un şir indian pentru a-şi găsi locul optim reproducerii. Urmează flirtul şi emoţionantul dans ritualic.
Când femela depune oul, tatăl este cel care preia responsabilitatea "coacerii" acestuia pentru două-trei luni. Mama porneşte către ocean în căutarea hranei şi a relaxării...În aşteptare, tatăl pinguin nu doarme, nu mănâncă, nu se mişcă, preocupat doar de a menţine această nouă viaţă la căldura fulgilor săi. Numai după întoarcerea femelelor după săptămâni bune, aducând mâncare, după ce au sfidat moartea (multe sunt sfâşiate de puternici lei de mare), masculii pleacă la rândul lor să se alimenteze!
Regizorul a preferat un ton poetic, fata de varianta rece şi ştiinţifică. Poezia unei planete ostile oricărei forme de viaţă. Un no man's land locuit de creaturi cu obiceiuri ciudate, precum aceşti pinguini. Mai mult decât un film despre animale, "Calea Împăratului" pare un film de science fiction. Regizorul a recunoscut ca a avut mari dificultăţi să revină la realitate după filmări. Imaginile taie răsuflarea, multe fiind filmate în digital grosier cu granulaţie mare. Experienţa senzoriala este extremă. Numai secvenţa rezistenţei colective la cel mai aprig viscol imaginabil, pentru a proteja ouăle, creează un suspense hitchcockian... Vor reveni femelele la timp cu mâncarea mult aşteptată? Vor fi oare în van sacrificiile bărbaţilor? Ne surprindem urmărind fiecare semn de întoarcere pe întinderile îngheţate...
Mulţi dintre ei nu supravieţuiesc, de unde lipsa de egalitate numerică între sexe şi duelurile feminine pentru a-şi cuceri un companion masculin. Dacă le moare un copil, unele femele înnebunesc de-a binelea şi încearcă să sustragă copilul alteia. Ca într-o genuină Odisee, suntem conduşi în poveştile acestea îngheţate de o muzică de clopoţei, de instrumente cristaline plutind peste întinderile imaculate, de tromboane care subliniază dramele, de vocea senzuală şi delicată a lui Emilie Simon pe timpul dansului nupţial.
Eroi fără voia lor în acest thriller natural, aceşti pinguini imperiali ne dau o extraordinară lecţie de viaţă. Într-o poveste ecologică, ei demonstrează extraordinarul instinct de supravieţuire al unei specii care nu semăna cu multe altele...