La Marche de l'empereur este filmul francez cu cel mai mare succes de casă în Statele Unite, înaintea lui Amélie, dar în urma lui Al cincilea element. Cu vocea din off a lui Morgan Freeman (în locul celei a lui Charles Berling şi Romane Bohringer), filmul a căpătat poate o notă mai sobră, evitînd dialogul dintre eroii-pinguini care-l duceau spre desenele animate.
Filmul, în varianta lui originală, a deschis la Bucureşti Sărbătoarea Filmului Francez şi va intra la un moment dat şi pe marile ecrane. Dar de unde atîta succes? Producţia are, păstrînd proporţiile, ceva din primii paşi ai omului pe lună, pentru că prezintă pentru prima oară viaţa pinguinului imperial din Antarctica, într-o zonă care a început să fie studiată ştiinţific de-abia din 1950 încoace. Este un film extraordinar despre viaţă, pentru că pinguinul imperial străbate săptămîni întregi spre a depune, la final, un singur ou - care va supravieţui sau nu.
Capabil de termoreglare, pinguinul imperial are un ritual special. În fiecare an, pinguinii şi pinguiniţele merg de le ies ochii (sau alunecă pe burtă, ajutîndu-se de labe) pentru a ajunge la singurul loc unde se pot împerechea. O colonie unde mii de pinguini îşi caută o pereche cu care nu vor dansa decît o iarnă. Anul următor, perechile se vor schimba, dar pentru un an de zile fidelitatea e lege nescrisă. Această specie de pinguini are şi alte reguli, şi mai ieşite din comun. După ce femela a ouat un singur ou, ea îl pasează masculului pentru a-l cloci. Operaţia e foarte delicată, pentru că frigul e ucigător pentru ou, iar acesta nu trebuie ţinut în aer prea mult. Deci femela îl pasează din locul unde îl ţinea - între burtă şi labe, acoperit de burtă - soţului. După care femelele o iau înapoi spre ocean, obosite şi înfometate.
Un mascul posteşte 115 zile
Pe masculi îi aşteaptă ce e mai rău - iarna australă, cu un crivăţ interminabil. Stau înghesuiţi, în cerc, şi se mişcă foarte puţin. La un moment dat, puii încep să iasă, dar tot n-au voie la aer. Doar două treimi dintre ouă scot pui ce vor trăi. Resursele masculilor sînt bine drămuite, iar deadline-ul, clar. Pot rezista un timp de. Dacă mama nu vine, tatăl îşi lasă puiul în voia sorţii, deoarece ştie că altfel nu mai are energie să ajungă la ocean ca să mănînce. Un mascul posteşte astfel 115 zile. Cînd vine mama, pleacă tatăl. Dacă e puternic, rezistă pe drum şi nu cade pradă orcilor sau leoparzilor de mare din ocean, se va întoarce. Pentru că pinguinii imperiali se recunosc după voce - chiar într-un întreg concert, tatăl îşi va găsi cu siguranţă puiul care vociferează. Interesant e că şi mama, cînd se întoarce de la ocean şi puiul e abia ieşit din ou, se recunoaşte cu acesta tot graţie sunetelor, chiar dacă se văd pentru prima oară.
Autorul filmului, Luc Jacquet, nici nu e regizor, ci biolog, dar s-a achitat mai mult decît onorabil. Filmul are poveste, prin legea naturii, şi are şi personaje, cuplul de pinguini şi copilul lor. Nefericit e însă comentariul - care uneori poetizează fără să fi fost nevoie, poate din dorinţa realizatorului de a nu face un film prea ştiinţific, el fiind de formaţie ştiinţifică.
Din 120 de ore de material, filmul reţine doar o oră şi 25 de minute de dragoste şi dramă adevărate, care ne dau nouă, oamenilor, o lecţie.
Filmul e asemănător Ursului lui Jean-Jacques Annaud prin acurateţea subiectului, ca şi prin respectul faţă de personaj. Spunea regizorul-biolog într-un interviu că respectul a fost principalul lucru care a stat la baza filmărilor, pentru că pinguinul imperial e dificil, în sensul că uneori acceptă omul, alteori nu. Filmul are şi momente de umor, dar ce impresionează cel mai mult e că o pasăre atît de frumoasă (un fel de Apolodor, simpatic oricui), atît de bine echipată, are întipărită în gene datoria de a sfida moartea pentru a da viaţă. Filmul spune asta prin fiecare imagine. Aproape că nu mai avea nevoie decît de un minim comentariu.