Că francezii se pricep la documentare despre viaţa animală (vezi Microcosmos, Le Peuple migrateur) ştiam. Şi că pinguinii imperiali - căci la ei se referă "împăratul" din titlu - sînt nişte animale fascinante. Maiestuoşi, calmi, cu o demnitate care n-are cum să nu te impresioneze, ei trebuie să facă în fiecare an o călătorie de la un capăt la altul al celui mai friguros loc din lume, care se întîmplă să fie şi habitatul lor natural (Antarctica) pentru a-şi perpetua specia. Adică să înfrunte adversitatea naturii (temperaturi ce ating -40°C), prădătorii dornici să se înfrupte din proaspetele odrasle, foamea (căci pentru a se hrăni trebuie să parcurgă tot drumul înapoi, iar unul din părinţi trebuie să rămînă să păzească/încălzească/clocească unicul ou tot timpul) şi să fie foarte atenţi - vezi inubliabilele secvenţe în care oul (pe care mai mult de cîteva secunde în ger îl pot distruge) este trecut într-un soi de balet de la mascul la femelă sau invers.
Filmările (inclusiv subacvatice) sînt superbe, povestea e incitant/ataşantă şi totul ar fi perfect dacă realizatorii nu ar fi găsit că e absolut necesar să paraziteze vizualul cu un voice over patetico-poetico-intelectualist şi redundant ce urmăreşte să sugereze asemănările între pinguini şi oameni. Şi chiar nu înţeleg de ce - copiii oricum n-o să priceapă tot bla-bla-ul metaforic/filosofard, iar pe adulţi nu-i poate decît plictisi/enerva, indiferent de cît de frumos e citit/intonat de actori consacraţi. Păcat...