Una dintre cele mai frumoase piese de teatru ale lui William Shakespeare, dar şi dintre cele mai grele, atât ca urmare a încărcăturii dramatice, a scriiturii, a sensului vorbelor, dar şi a imensei responsabilităţi ce revine actorilor şi, în primul rând, celui ce-l joacă pe Richard III.
Regizorul are posibilitatea să îşi asume responsabilitatea să ne ducă, pe noi spectatorii, către lumea în care trăim, lume în care, la fel ca şi în spectacolul lui Andrei Şerban, "cadavrele" rămase în urma luptelor, pentru putere sau pentru un loc mai aproape de putere, nu le vedem căci trec pe sub ochii noştri ascunse în saci de gunoi.
Andrei Şerban (în aceiaşi echipă cu Dana Dima), invitat la Radnóti Miklós Színház, alege un grup de unsprezece actori şi oferă un exemplu a ce se întâmplă când sunt la un loc actori care pe lângă faptul că se înţeleg şi se completează, sunt şi de o valoare interpretativă de înalt nivel.
Recunosc că am avut o mică strângere de inimă când m-am aşezat pe un scaun la balconul sălii de spectacol, deoarece cunoştinţele mele de limba maghiară sunt aproape nule (jó napot kívánok, szeretlek, tesek şi cam atât!), gândeam că o stau surd la minunatele versuri Shakespeare-ene şi în acelaşi timp nerăbdător să se termine spectacolul.
Cunosc destul de bine felul în care abordează Andrei Şerban spectacolele sale şi miza pe care o pune pe surprinderea spectatorului cu interpretarea textului, aşezarea sensurilor, dozarea sentimentelor de bine sau de incomod. Fără să înţeleg vorbele (dar cunosc piesa şi recitind în viteză sinopsisul pentru reamintire mi-a fost mai uşor!) cei unsprezece actori de la Radnóti Miklós mi-au captivat atenţia, şi am intrat în jocul lor, cu senzaţia că înţeleg ce rostesc.
Şi chiar am înţeles!
În capul distribuţiei, interpretându-l pe Richard III, este Alföldi Róbert, un actor cu o rară disponibilitate interioară, cu o mişcare a feţei de la copilăros la înfiorător, de la naiv la pervers, cu mişcări ale trupului care dau glas în locul vorbelor. Toţi ceilalţi (Gazsó György, Kelemen József, Kováts Adél, László Zsolt, Martin Márta, Pál András, Porogi Ádám, Rusznák András, Schneider Zoltán, Sodró Eliza) sunt foarte, foarte buni şi convingători. Impresionanţi ca aspect fizic, pe rol (deşi fiecare joacă pe rând mai multe caractere total diferite unul de altul), dar şi ca mod de a purta costumul personajului (schimbări dese şi rapide de costum, schimbări derutante pentru spectator).
Costumele sunt "de acolo", moderne, vii, cu tinereţe în ele, cu detalii frumoase; Nagy Fruzsina, cea care a desenat costumele, trebuie citată ca o mare şi sensibilă artistă.
O închisoare, curtea unei închisori, o celulă de închisoare, toate la un loc şi eu ca spectator ghicesc coridoare, cotloane, ascunzişuri, drumuri care duc spre celulele poate din subsolurile întunecoase pline de mister (şi groază uneori), mintea mea însoţeşte personajele în toate drumurile dramei lor, în locuri pe care nu le vedem, locurile intrigilor, violurilor si crimelor.
La Andrei Şerban duritatea lasă loc, atunci când nu te aştepţi, unui grotesc care însă reuşeşte să nu deprime. Şi nu poţi neglija, ca spectator, momentele de umor, ironie ce ies din mişcări, mimica feţelor, costumaţie. Există în spatele a ceea ce vedem speranţa că lumea se mai poate schimba în bine.
Am plecat de la Radnóti Miklós Színház cu un sentiment frumos, deschis către oameni, deşi pe scenă se întâmplaseră multe dintre acele orori de neprivit, de neprimit; trăim la umbra acestor întâmplări pe care ne facem că nu le vedem, sau mai grav nu le dăm importanţă şi din când în când cineva ne bate pe umăr să ne trezim.
Mi-am propus, ca la cald, adică imediat după spectacolul din 17 februarie 2018, să nu scriu mult. De ce? Mă gândesc, analizez şi voi reveni la timpul potrivit.
Am scris ca să se ştie şi în lumea bucureşteană ce lucrează Andrei Şerban până revine pe scenele noastre.
(Budapesta, 17-18 februarie 2018)