Pe 28 februarie 2018, în Ungaria lui Viktor Orbán, debuta Richard-ul lui Róbert Alföldi. Pe 15 martie 2019, în România lui Liviu Dragnea, debuta Richard-ul lui Marius Manole. În octombrie 2019, într-o Românie scăpată (?) de Dragnea, cele două spectacole erau reprezentate, la două zile distanţă, pe scena bucureşteană, în cadrul FNT 2019.
Paranteză: În iulie, la momentul anunţării portofoliului FNT 2019, selecţionerul Marina Constantinescu a şocat prin ignorarea Richard-ului de la Bulandra. Prin ce miracol s-a ajuns la răsturnarea de situaţie descrisă mai sus e un mister greu de pătruns. Rămâne de salutat schimbarea, de aplaudat bonusul neaşteptat şi de sperat în ne-repetarea scăpării iniţiale. Paranteză închisă.
Cele două Richard-uri pornesc de la acelaşi text (adaptare şi traducere în română: Daniela Dima, traducere în maghiară: Anikó Szűcs), se desfăşoară în acelaşi decor (Róbert Menczel & Andrei Şerban, consultant spaţiu scenic la Bulandra: Octavian Neculai), beneficiază de cvasi-aceleaşi costume (Fruzsina Nagy), de cam aceeaşi gamă cromatică (feat. galbenul, faimosul-deja galben al Richard-ului lui Şerban!) şi de un univers sonor live în bună măsură asemănător, creat de Marcell Dargay la Budapesta şi de Raul Kusak la Bucureşti.
Şi totuşi, vorbim de două spectacole cu identităţi distincte. Adaptate realităţilor social-politice asemănătoare, şi totuşi diferite, din două cele două ţări & capitale. Reflectând temperamente artistice şi meşteşuguri actoriceşti complementare.
Versiunea bucureşteană, semnificativ modificată după căderea de la putere a fostului şef PSD (vector de imagine al spectacolului în perioada martie-mai 2019), musteşte de energie, pulsează într-un ritm draconic, transpiră, aleargă, zgâlţâie, gâfâie, face orice pentru a nu îngădui, în sală sau pe stradă, indiferenţa spectatorului.
Versiunea budapestană, nemodificată de la premieră (situaţia politică de la vest e cvasi-staţionară din martie 2018 încoace), e molcomă, aşezată, întreruptă de scurte puseuri hiper-cinetice, mizând pe tulburarea spectatorului prin rostirea rară, adesea şoptită, a teribilelor profeţii (Margaret), hidoaselor planuri (Richard) şi, la final, naivelor vis-speranţe (Elisabeth).
****
De la bun început (şi, apoi, periodic), Richard-ul lui Róbert Alföldi (un Verşinin memorabil în acel Trei surori înscenat de Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Budapesta în 2010, spectacol ce a deschis FNT 2011) se aşază, ne priveşte în ochi şi ne informează, calm şi metodic, ce urmează să facă. Maşinaţiunile, malversaţiunile, odioasele comploturi, crimele. Îl credem? Le ştim pe toate, înainte să se întâmple. Ce facem?
La final, Elisabeth a lui Adél Kováts ne vorbeşte despre ce va urma, despre ce speră că va urma, despre ce ar trebui să urmeze într-o lume ce tocmai a tăiat unul dintre capetele răului. O credem? Ştim că tot ce spune ea am vrea şi ar trebui, în adevăr, să se întâmple. Şi totuşi, n-o să se întâmple. Ce facem?
****
Richard se înalţă pe un munte de cadavre şi de complicităţi. Pe cât de odioase crimele sale, pe atât de teribile complicităţile.
Anne a Elizei Sodró se căsătoreşte cu omul care i-a ucis soţul. Anne îşi adoarme conştiinţa cu fraza "A lua nu înseamnă a da". Cum altfel fac cei care primesc şpagă, kenőpénz, bribe, spuneţi-i cum vreţi? Cum altfel fac cei care beneficiază, pasiv, de instalarea şi proliferarea răului, spunându-şi, resemnat, că, din moment ce nu ei au creat răul, nu sunt culpabili?
****
Că tot e la modă, merită spus că există ceva de Joker în cinismul asumării răului prestat de Richard III. Dar nu de Joker-ul lui Joaquin Phoenix, ce portretizează personajul în epoca pre-încadrare pe evil-lane. Ci mai degrabă de Joker-ul lui Heath Ledger. Sau, încă mai bine, de cel al lui Jack Nicholson, al cărui machiaj aminteşte de masca cea verde cu care se acoperă Róbert Alföldi din momentul preluări tronului.
Cândva, în trecutul lor, atât Joker, cât şi Richard III au fost arătaţi cu degetul, ostracizaţi, umiliţi. Aruncaţi la periferie de societăţi incapabile să integreze alteritatea, cei doi au descoperit în rău, aliatul perfect pentru a câştiga centrul. Foamea lor pentru triumf social-politic cu orice preţ se sprijină, undeva, în adâncuri, pe foamea lor pentru apropiere, pentru căldură, pentru umanitate.
În versiunea de la teatrul Radnóti, lumea pe care o cucereşte Richard este golită de aproape orice emoţie. Şerban îşi instruieşte personajele să se lepede, cu maximă celeritate, chiar şi de cele mai puternice sentimente. Elisabeth acum află că şi-a pierdut cei doi băieţi (teribilă acea trapă din avanscenă în care sunt coborâte cadavre peste cadavre) şi la câteva secunde distanţă îl înfruntă, cu răceală şi precizie, pe Richard şi al său nou plan de a-i răpi şi una dintre fiice. Uluitoarea dinamică a trecerii de la Golgota disperării la calmul conflictului cu aură de negociere demască unul dintre mecanismele lumii care l-a făcut posibil pe Richard al III-lea (şi pe Joker, şi pe Dragnea, şi pe Orbán, etc.).
****
Experimentul lui Andrei Şerban funcţionează. A privi, la interval de nici 48 de ore, cele două Richard-uri e o experienţă pilduitoare şi memorabilă. Privilegiul pe care l-a avut regizorul, de a lucra acelaşi text, în acelaşi cadru, cu două trupe de artişti provenind din culturi diferite, este transferat spectatorului.
Cu cât mai reduse gradele de libertate de care a avut parte fiecare dintre echipe, cu atât mai remarcabile diferenţele, nuanţele, complementarităţile. Cu cât mai folositoare identificarea şi înţelegerea acestora, cu atât mai inutile comparaţiile valorice.
Bulandra nu e peste Radnóti, după cum Radnóti nu e peste Bulandra. Cele două stau alături şi ne privesc. În toate sensurile verbului.
****
Bulandra e în doliu. Bulandra e la răscruce. Cum vii dinspre staţia de metrou Izvor pe podul peste Dâmboviţa, Ducu te priveşte dintr-unul din multele afişe.
O lume s-a sfârşit. Bulandra n-a fost condusă de vreun Richard. Se cuvine să nu încapă pe mâna vreunui Richmond.
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..