Delirul este una dintre cele mai perverse forme de creaţie rea, de autodistrugere. Este starea de asediu a minţii. În delir, orice spionaj raţional este trădat, orice marketing logic este dinamitat. Mihai Măniuţiu surprinde fluxul situaţiilor delirante: de la delirul personal/izat la delirul gen/eralizat, de la delirul caznic la cel global, cu alte cuvinte, o politică unitară a delirului.
Înşurubarea în gol a cuiului definiţiilor zoologice (broasca ţestoasă şi melcul), reluate la nesfîrşit fără nici un sens, este şina confuziei şi a iritării. "Melcul şi broasca ţestoasă e una şi aceeaşi jivină / Nu". Vîrful cuiului este chiar virusul psihozei delirante. Pe acest fond de permanent dezacord se rostogoleşte reprezentarea delirantă, năucitoare şi perfidă. Ea despătureşte şi înţeapă cele mai banale detalii pînă cînd devin absurde. De altfel, spectacolul* este fişa psihopatologică teatralizată a delirului, cu toate simptomele ştiute, dintre care cel mai folosit este contradicţia internă. Textul lui Ionesco (frazarea creşterii delirului, metabolismul lui) îi serveşte perfect lui Mihai Măniuţiu. Regizorul multiplică situaţia din text şi pune în scenă ramificarea delirului, acel "în cîţi vrei" din titlu. Motivul central al montărilor sale – dublul – este aici temă-ascensor, în care urcă şi coboară robotic fiecare personaj, fiecare cuvînt. Înainte să înceapă spectacolul, un cosmonaut (îl regăsim şi în Viitorul e în ouă) cu mască de gaze dă la o parte zeci de cutii şi caută ceva, pe cineva. Găseşte de-abia la sfîrşit sau, mai exact, se găseşte, cînd în faţa lui apare dublul său cu aripi. Măniuţiu creează, uşor redundant, dubluri lingvistice şi imagistice.
Regizorul cuantifică "personalului departamentului" absurd prin repetiţia, în oglindă, a aceleiaşi secvenţe, cu mici variaţii. Ei-i şi ele-le devin variante în oglindă ale aceluiaşi eu.
Ceea ce-i reuşeşte lui Mihai Măniuţiu este răspîndirea demografică a delirului, reciclarea lui, traducerea lui simultană. Pentru că ai la un moment dat senzaţia că asculţi un banc morbid, care nu se mai termină niciodată. Sau o păpuşă stricată care rosteşte disperant ma-ma, ma-ma. Numai că bancul chiar se întîmplă, e sinistru şi bulversant de real. Iar păpuşa, în loc de ma-ma, poate spune oricînd o-moa-ră-mă. Ce nu ţine însă regizorul destul de bine sub control e teatralitatea delirului, jucat uneori mult prea ostentativ de actori (fac excepţie Viorica Geantă-Chelbea şi Marius Cordoş).
Patetismul face ca delirul să-şi piardă la un moment dat impactul. Cuplurile se omoară succesiv într-o permutare ameţitoare de doi cîte trei. Cei morţi iau locul celor vii în scaune cu rotile şi ajung să fie sosia unui manechin, prezent şi el pe scenă. Nu sîntem altceva decît fantoşe clonate, cu mintea împachetată în cutii şi livrată la domiciliul morţii. Căci despre păpuşăria afectului, logicii, limbajului e vorba.
Delirul buimac-bezmetic atinge punctul maxim în scena în care două rockeriţe cu ochelari de soare dansează dement, împreună cu un tip care se mişcă spasmic într-un scaun cu rotile. Agitaţie a corpurilor drogate în lumini de discotecă, ritm turbulent căruia coregrafa Vava Ştefănescu îi surprinde foarte adecvat mecanismul de funcţionare.
Mihai Mădescu concepe un spaţiu neutru, lipsit de amprente personale, stivuit în cutii, care formează la început un zid de apărare (spaţiul închis este marcă scenografică a spectacolelor lui Măniuţiu), după care sînt împrăştiate pe scenă ca nişte amintiri fără posesor.
Poate că cel mai bun moto al spectacolului este una dintre celebrele fraze delirante ale lui Hitler: "Cehoslovacii mă vor ataca, îi atac ca să mă apăr".
Fişă tehnică:
Delir în doi... în trei, în cîţi vrei de Eugène Ionesco
Teatrul "Sică Alexandrescu", Braşov;
Regia: Mihai Măniuţiu,
Decorul: Mihai Mădescu;
Costumele: Luana Drăgoiescu;
Mişcarea scenică: Vava Ştefănescu;
Cu: Viorica Geantă-Chelbea, Marius Cordoş, Bianca Zurovski, Mihai Bica, Iulia Popescu, Codruţa Ureche, Vlad Jipa, Demis Muraru