Spectatorii sunt avertizaţi de la bun început: în sală se vor trage focuri de armă. Cei cu probleme cardiace sunt sfătuiţi să nu intre, chiar dacă e numai un spectacol de teatru. Dar în viaţa reală nu ne spune nimeni în ce moment să ocolim zonele de conflict. Iar ele sunt din ce în ce mai multe.
Piesă mai puţin jucată a lui Ionescu, Delir în doi, în trei, în câţi vrei este interpretată de Mihai Măniuţiu nu ca o mostră de dialog absurd în intimitate. Delirul propus de regizor la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov este extins şi pare să fi cuprins întreaga lume, confruntată permanent cu conflicte armate. Nu un cuplu, ca în piesă, ci patru se perindă prin scenă, reprezentând fiecare epoci, mişcări, conflagraţii diferite. Oriunde intervine războiul, oriunde un om ţine în mână o armă de foc, delirul e la el acasă, iar absurdul se instalează anulând orice urmă de umanitate. Sensul dispare şi e înlocuit de haos.
Trimiterile pot fi interpretate şi ca referindu-se strict la societatea românească: primul cuplu aduce de departe cu familia Ceauşescu şi este scos din scenă prin împuşcături. La fel se întâmplă cu cel de al doilea, reprezentând o generaţie intermediară, neputincioasă şi cu obsesii erotice. "Al treilea val" e şi el uşor identificabil, fiind alcătuit din trei tineri punkişti: două fete total lipsite de prejudecăţi şi un tânăr pe care scaunul cu rotile în care se află nu l-a învăţat nimic despre urmările violenţei. Pentru cei trei tineri, exponenţi ai unei generaţii derutate, care îşi trece timpul cu trip-uri şi orgii pe muzică hard, armele nu sunt decât un alt mod de distracţie inconştientă. Cei doi luptători antitero ce intervin, ca ultim cuplu, impun o imagine caricaturală a războiului.
Printre toţi aceşti mesageri ai dezastrului, care îşi consumă dialogurile absurde pe fondul împuşcăturilor ce se aud afară, de parcă lumea întreagă ar fi în război, o singură prezenţă intrigă prin aceea că îşi continuă netulburată căutarea începută încă din foaier. E un soldat "ambalat" într-un costum de protecţie, cu o mască de gaze pe faţă, încercând să pună ordine în vrafurile de cutii de carton din care e construit decorul lui Mihai Mădescu şi să o găsească pe Jeanette. Silueta lui care înaintează greoi, cu mişcări chinuite, ca ale unui astronaut care pluteşte în spaţiul lipsit de gravitaţie simbolizează, paradoxal, speranţa. Confirmată, la final, de strigătul lui de bucurie şi uşurare la apariţia, în marginea scenei, cu sala întreagă în spatele ei, a unei uriaşe siluete albe, semănând cu o pasăre.
Sufocaţi în spaţiul concentraţionar, unde zgomotul împuşcăturilor e singura muzică, actorilor le e destul de greu să compună ideile de eseu ale regizorului, iar chinul unora dintre ei este prea evident. E, într-un fel, chinul omului care vrea doar să-şi trăiască viaţa, şi nu vrea să ştie că e parte din istorie, fiindcă asta e o responsabilitate prea mare.