Delir în doi... în trei, în câţi vrei, pe textul lui Eugene Ionesco, în regia lui Mihai Măniuţiu, este ultima premieră a Teatrului "Sică Alexandrescu" din Braşov. Dacă montarea se vrea comedie, fie şi neagră, atunci comicul său este unul isteric, căci spectacolul echivalează cu un strigăt prelung de la început până la sfârşit. Actorii, într-un exerciţiu de virulenţă, par s-o ţină tot într-o acută. În plus, se trage mult şi zgomotos cu pistolul; personajele se adăpostesc în cutii de carton stivuite ca semn al dezordinii, incoerenţei şi instabilităţii (decorurile: Mihai Mădescu).
Spectacolul se derulează prin câteva calupuri repetitive de replici care reiau mecanica sterilă a eternelor revendicări şi dispute în cuplu. Aceleaşi certuri - doar perechile diferă - se succed în strigătele amintite până când în spectator se consumă şi străfundurile răbdării. "Pălăria" regizorală (termen mai potrivit aici decât "soluţie" sau "viziune") se citeşte mult prea clar, fundalul este cel al războiului omniprezent, al agresiunii care inoculează tot, ajungând, mai cu seamă, să domine relaţia de cuplu. Cum dintr-o comedie neagră nu poate lipsi amprenta cinică, în cazul Delirului în doi..., în trei, în câţi vrei, ea se manifestă aici ca acumulare prin furt: personajele imaginate de Mihai Măniuţiu dezbracă hulpav morţii şi răniţii rechiziţionându-le pe loc bunurile. Blănurile aspectuoase trec imediat în posesia învingătorilor. A căror victorie este, desigur, doar temporară, căci alte perechi urmează să câştige repede reduta din cutii de carton. Şi tot aşa, şi tot aşa... Monotonia e regină.
Nimic nu se schimbă, în afară de perechile de actori, într-un strigăt neîntrerupt decât de dansul vital din debutul ultimului moment, când perechile conjugale se transformă într-un ipotetic triunghi în care relaţiile par să se diversifice şi o umbră de lesbianism se întrezăreşte. Aceasta rămâne scena cea mai izbutită în care cei trei tineri (Iulia Popescu, Codruţa Ureche şi Vlad Jipa) dansează cu frenezia vârstei, chiar dacă unul dintre ei, băiatul, se mişcă cu ajutorul scaunului cu rotile. În acest unic moment tinereţea pulsează în personaje, în coregrafia inspirată şi adecvată a Vavei Ştefănescu.
În afară de strigăte şi împuşcături, spectacolul mai conţine o metaforă mai mult decât transparentă la final, o construcţie-pasăre zdrenţuită care se înalţă beligerant şi trist peste toată scena şi un soi de cosmonaut care translatează toate spaţiile, de la cel de instalare, de data aceasta în foaier, la cel scenic, apărând în fiecare dintre calupurile distincte ale spectacolului, ca să-şi caute etern perechea. Sau speranţa. Sau pacea. Sau... putem să ne zbenguim zglobiu cu imaginaţia până hăt departe... Care iubită, dacă ar găsi-o, ar eşua pesemne în aceleaşi scandaluri repetitive ca pe durata spectacolului (standard la Mihai Măniuţiu, o oră şi 10 minute). Dar aceasta este doar pură speculaţie în legătură cu o producţie ce nu pare deloc să se preocupe de subtilităţi.
Un Delir în doi... în trei, în câţi vrei agresiv, cel puţin în ceea ce priveşte decibelii din interpretarea "artistică" a actorilor. Dacă vi se pare amuzant..., încercaţi şi genul acesta de comedie.