Filmul de faţă are de-a face tot cu furia, dar cu cea ale cărei rădăcini şi motivaţii sunt neclare. The Upside of Anger sau Culmea furiei, cum a fost tradus la noi, are multe din Tearms of Endearment / Vorbe de alint, filmul realizat de James L. Brooks în 1983, unde Shirley MacLaine şi Debra Winger erau mamă şi fiică învăţînd din mers să se înţeleagă. Nu e uşor să faci şi comedie şi dramă în aceeaşi oală, şi să fii şi veridic în acelaşi timp, dar Brooks avea ştiinţa de a merge pe muchie şi de a urca din comic panta dramaticului ameţitor. Avea, e drept, şi două actriţe extraordinare (mai ales Winger), pline de o forţă ce se revărsa în fiecare secvenţă pentru a se reface din mers.
Filmul lui Brooks mai avea şi amplitudine, nu numai cea dată de un mare calup temporal parcurs, ci şi amplitudinea unor sentimente sedimentate. Upside of Anger tinde să-i semene acestuia, cu mai multe amendamente. Mai întîi că începe mai greu, cu aerul unui film care nu ştie încă pe ce picior să joace (film lejer de familie, film independent etc.), dar îşi găseşte ritmul cadru cu cadru, pentru a te trimite definitiv la modelul său - filmul lui Brooks. O femeie matură (interpretată de Joan Allen) descoperă că soţul a părăsit-o şi, pentru că în acelaşi timp a dispărut şi secretara acestuia, suedeză, trage concluzia că cei doi au fugit împreună în Suedia. Ca prim efect al şocului - bea de stinge şi stă în cămaşă de noapte cît e ziua de lungă, descărcîndu-şi nervii pe cele patru fiice. Care fiice la început se amuză cu inconştienţa vîrstei, dar pe urmă recunosc că îşi urăsc tatăl. Încă din momentul critic apare şi un vecin (Kevin Costner), fost sportiv, actualmente DJ alcoolic şi el, cu care părăsita începe să-şi înece amarul în alcool. Bărbatul e cam într-o ureche, iar familia îl acceptă mai întîi ca pe un animal de casă, pe urmă ca pe un membru al ei. Idila nu se lasă nici ea aşteptată, ea prilejuind majoritatea secvenţelor comice, bazate pe replici amuzante ce exploatează slăbiciunile cuadragenarilor aflaţi neputincioşi în faţa unei relaţii. În paralel, şi cele patru fete îşi dezvoltă pasiunile, fie că sunt amoroase ori profesionale. Disputele continuă, pentru că mama nu poate scăpa de propria furie şi de tendinţa de a controla ca un general viaţa fetelor.
În ciuda unei Joan Allen cu rare momente de forţă, dar care reuşeşte să fie antipatică mai tot timpul, cu patru tinere actriţe nu foarte prezente în momentele dramatice, dar cu un Kevin Costner incredibil de bun, de haios şi de simpatic, filmul realizat de Mike Binder (şi el un interpret foarte credibil) reuşeşte să aibă ceea ce nu multe filme americane au azi. Are amplitudine, deşi nu are multă adîncime (mai degrabă sapă nişte puţuri), şi multă căldură care se formează din mers pînă la a-l face pe spectator să se simtă membru al familiei. Vom ţine sub tăcere evenimentul dinspre final care schimbă cu totul datele problemei, e într-adevăr inteligent, deşi nu exploatat suficient de regizorul-scenarist preocupat să dezvolte restul filmului. Finalul vine mai degrabă ca o invitaţie pentru spectator de a reflecta singur. În ciuda unei lipse de claritate în definirea adevăratei teme a filmului, în ciuda unor comentarii din off prea stufoase, în ciuda jocului prea făţiş al lui Joan Allen, filmul are suficientă densitate ca să nu fie trecut uşor cu vederea.