Priviri ucigătoare - The Upside of Anger

Dacă privirile ar putea ucide, marea actriţă Joan Allen s-ar plasa în fruntea listei celor mai căutaţi criminali. Atunci cînd ochii personajului ei din The Upside of Anger / Culmea furiei, Terry, se aţintesc asupra unui păcătos bătrîn care i-a corupt una dintre cele patru fiice, şi pleoapele ei se încordează în efortul de a ochi mai bine, ne temem pentru bietul nenorocit: dacă în secunda următoare o să facă bum şi o să se împrăştie pe masa din sufragerie? (Asta se şi întîmplă – doar în imaginaţia lui Terry, dar, oricum, rămînem cu impresia că tipul a scăpat ca prin urechile acului.) Iar atunci cînd Terry sună la un vecin, trezindu-l din somn, şi se autoinvită, pe un ton imperios, la o partidă de sex, ne temem şi pentru el; el însuşi preferă să se ascundă în curte şi să aştepte trecerea urgiei.

Terry e furioasă pentru că bărbatul ei tocmai a dispărut în noapte, însoţit, se pare, de secretara lui suedeză. „Nu pot să le sufăr pe muierile alea părăsite care se smiorcăie prin filme", spune ea şi, într-adevăr, e hotărîtă să nu se complacă în autocompătimire, să facă faţă durerii şi umilirii cultivînd un stil tăios, păţit, la fel de sec ca ginurile care-l inspiră. Problema e că începe să se complacă în stilul ăsta – în asprimea cu care amendează iluziile fetelor ei, în postura ei de femeie afurisită. Nu ne temem prea tare pentru fete: toate patru (cea mai mică are 15 ani, cea mai mare – douăzeci şi ceva) par suficient de solide. Ce-i drept, atunci cînd una dintre ele se îmbolnăveşte, ne amintim, cu nelinişte, că filmul s-a deschis cu o înmormîntare (restul derulîndu-se în flashback), dar adevărata lovitură va veni din altă parte şi nu va face filmul mai melodramatic, ci dimpotrivă. Chiar nu e un film spectaculos şi design-ul lui lax s-ar putea să-i plictisească pe spectatorii obişnuiţi cu o dramaturgie mai strîns articulată, dar problema lui Terry, studiată cu neobişnuită empatie şi aplicaţie de regizorul-scenarist Mike Binder (un adevărat feminist: el îl joacă pe păcătosul bătrîn, amator de puştoaice, care face bum sub privirea eroinei), e interesantă pentru oricine a cunoscut vreodată furia îndreptăţită, statornică, de durată, şi teama că aceasta i-ar putea modela caracterul în forme nedorite. Sărită de 45 de ani, înaltă, osoasă, cu gura aspră, ridată la colţuri şi ochii aceia care pot să despice ţeste, Joan Allen arată fabulos în rolul lui Terry, şi publicul cu care am văzut filmul s-a arătat neobişnuit de alert – intrigat şi incitat în permanenţă de stările şi ieşirile acestei femei hachiţoase şi date dracului.

Apoi mai e şi Kevin Costner: el îl joacă pe viteazul care, trezit din somn de Terry cu o ofertă carnală, se ascunde după casă (după care, ce-i drept, reconsideră). Nu credeam că o să mă mai pot uita cu plăcere la Costner, ai cărui ultimi zece ani de carieră au arătat, în ansamblu, ca o nesfîrşită cădere în cap, dar iată că recent a jucat într-un western, Open range, pe care l-a şi regizat şi care, în felul lui non-asertiv şi uşor mocăit, s-a dovedit a fi unul dintre cele mai frumoase filme distribuite la noi anul trecut. Şi iată-l aici, în rolul unui fost star de baseball, cu părul rărit şi burtă de bere, dar relaxat aşa cum n-a fost niciodată în zilele lui de june prim, relaxat de parcă filmul n-ar fi altceva decît una dintre cîrciumile lui preferate. Pe tonul ei cel mai semeţ, Terry îl asigură că propunerea ei n-o să se mai repete („E ca şi cometa Halley: nu se va mai întoarce decît peste 57 de ani"), dar, în pofida aerului lui de găligan leneş care nu merită luat în serios, el ştie să-şi facă loc, cu tact, cu berea în mînă, cu vocea domoală reglată pentru maximum de eficienţă în neutralizarea furiei, în viaţa lui Terry. Primul lucru pe care-l spune ea după sex este: „Oh, Doamne, asta chiar c-a fost o greşeală!"; el răspunde ca la un compliment. Sînt un cuplu simpatic şi, în timp ce urmărim comedia naturală a relaţiei lor, abia dacă ne dăm seama că asistăm la spectacolul unei regenerări. E meritul stilului destins al lui Binder că aceasta nu pare să se întîmple pentru că era programată în scenariu, ci pentru că era înscrisă în codul vieţii care curge pe ecran.