De la bun început trebuie spus că recenta premieră de la Teatrul Ariel din Târgu-Mureş închide o etapă, aceasta fiind lungul drum al textului către scenă, dar deschide o alta, respectiv să sperăm cât mai lungul drum al său pe scenă, stagiune după stagiune. Textul ca atare, impecabil scris de Alina Nelega, şi-a început viaţa în lectura organizată la Teatrul Odeon din Bucureşti, primele respiraţii ale Amaliei fiind descifrate de către Dorina Lazăr. După acest spectacol lectură a curs multă cerneală (din aceea de imprimantă), pentru că s-a declanşat o reacţie în lanţ pe LiterNet sub titlul de Scrisori întredeschise, în care au fost abordate subiecte precum ce este acela un spectacol lectură şi cum anume ar trebui să fie el, ce e cu noul termen de "deteatralizare" pe care autoarea încearcă să îl contureze şi să îl impună ca o nouă modalitate de abordare a relaţiei text - actor - autor - regizor şi pe care îl aplică în spectacole precum Paraziţi sau Kamikaze (printre altele). După aceasta a venit publicarea textului de către editura LiterNet, urmată de spectacolul radiofonic, la Radio Târgu-Mureş, în interpretarea actriţei Monica Ristea Horga (fără îndoială un fenomen al scenei româneşti în acest moment), regia lui Gavril Cadariu şi ilustrat de muzica lui Zeno Apostolache. Inflexiunile şi nuanţele vocii Monicăi Ristea au puterea să deseneze literalmente întregi tablouri, astfel încât acest spectacol radiofonic se transformă într-o succesiune de imagini care pornesc instinctiv din imaginaţia ascultătorului şi îl fac să îşi creeze o Amalie foarte bine conturată, trasată în linii ferme, dar în acelaşi timp învăluită de mister.
Mai apoi, Amalia a început să respire în carne şi oase pe scenă, spre totala satisfacţie atât a acelora care i-au urmărit lentul traseu de la text, la spectacol lectură şi de la spectacol radiofonic la scenă, cât şi a acelora care au cunoscut-o acum pentru prima dată. Regizorul Gavril Cadariu a lăsat timp Amaliei să treacă de la voce la fiinţă şi i-a creat şi un context imagistic care să o susţină, dar care să evolueze în acelaşi timp cu ea, legat organic de protagonistă.
Avem de a face aşadar cu micuţa Amalia, care deschide ochii şi priveşte viaţa în zorii comunismului, devine pionier şi tânăr comunist, ajunge membru al ansamblului artistic Păstoraşul, ca apoi, după revoluţie să se regăsească femeie de serviciu la Otopeni şi în final pasageră printr-un azil de bătrâni, de unde o ia pe drumul Exit Stage. Întreaga ei viaţă este o călătorie, întreaga existenţă este construită în jurul creării unui sistem paralel de protejare a sufletului faţă de loviturile inerente pe care le primeşte din partea sistemului, ea încercând să îşi găsească refugiul în interpretarea cântecelor comuniste prin prisma celor mai dragi amintiri ale ei (fratele cu ambiţii de balerin care exersează în grajd mişcările de balet în timp ce ea îi cântă Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii, pentru că pe acest cântec se poate număra cel mai bine) sau în prostituţie - oarecum din vocaţie, ca o datorie morală - atunci când viaţa conjugală nu îi oferă universul visat, iar în final în călătoria cu avionul, care o duce spre tărâmul de dincolo şi îi dă prilejul să iasă elegant şi cu capul sus din scenă. La fel, ea îşi concepe întreaga existenţă din exerciţii de respiraţie - de genul "respiră adânc şi taci" - pentru că aerul tras adânc în piept umple plămânii, oxigenează creierul şi în acelaşi timp înăbuşă frustrările, astfel încât furia rămâne înăuntru, aerisită de respiraţiile din ce în ce mai adânci. Este de asemenea bine ca atunci când respiri adânc să dai din mâini, ca şi când ai avea aripi, ca să te poţi înălţa deasupra mizeriei care te înconjoară. Acest lucru regizorul îl redă subtil, dar percutant: în momentul în care Amalia face primele exerciţii de respiraţie, copil fiind, mişcările din mâini sunt proiectate în umbre pe perete, creînd imaginea unor aripi de înger.
În final, când Amalia este bătrână şi singură, mişcările din mâni sunt obosite şi nu se mai transformă în aripi de înger, ieşirea pe uşa avionului în care Amalia călătoreşte spre alte lumi se face după ce aripile i-au fost de mult tăiate, ea nu se mai poate baza acum decât pe un simţ al echilibrului pe care a încercat să şi-l păstreze întreaga viaţă. În acest moment e de menţionat întregul joc de lumini pe care îl concepe Gavril Cadariu pentru a desena traseul vieţii Amaliei. La început, primii paşi sunt ilustraţi doar prin spoturile de lumină care se concentrează pe picioarele protagonistei, apoi pe chipul ei, după care, ajunsă la maturitate şi vizitând mormântul copilului ei mort, lumina cade mai mult pe florile care sugerează mormântul, ca apoi în final, la bătrâneţe, Amalia să ne apară în partea cea mai din faţă a scenei, după ce va fi parcurs pe bucăţi întregul spaţiu de joc - din spate de tot până în faţă de tot - ca pe un drum al vieţii de-a lungul căruia a fost în permanenţă singură. Acum, în faţa marii călătorii Amalia vorbeşte cu sine şi cu noi izolată de restul scenei / vieţii într-un spot de lumină care o cuprinde pe de-a-ntregul. Ieşirea se face în deplină strălucire, dar o strălucire care acoperă un mare dezastru interior, o lume interioară pe care ea a încercat să o construiască, dar ale cărei cărămizi pur şi simplu nu au putut să se combine între ele.
Episoadele care alcătuiesc viaţa Amaliei sunt întrerupte de mici intermezzo-uri care redau contextul în care ea se zbate şi care sunt concepute sub forma unor numere de cabaret în care tot ea este protagonista, evoluând în spoturi de lumină roşie, galbenă şi albastră şi mulţumind partidului pentru frigul din case, pentru salamul cu soia, pentru cuvintele superbe gen diviziunea muncii, pentru alungarea din vocabular a cuvintelor dezgustătoare gen libertate şi coca-cola - toate astea cântate sub formă de piese jazz de cabaret sau de gospeluri, în totală opoziţie cu ceea ce Amalia interpretează în ansamblul artistic Păstoraşul - sau povestindu-ne cum toată lumea din această parte de glob a fost nevoită să îşi mănânce inimile, pentru a nu mai simţi foamea sau frigul sau pentru a nu mai simţi pur şi simplu.
Relaţia Amaliei cu fratele care exersa mişcările de balet în grajd şi care între timp a ajuns o stea mondială a baletului peste hotare (şi îşi spune Victor, graseind puternic, aşa cum dă bine) îi provoacă una din cele mai mari frustrări (pe lângă aceea de a-şi fi pierdut purceluşa Fanny într-un concurs de împrejurări nefericite care au transformat-o în final în cotlete şi cârnaţi, după cum ni se dă de înţeles), frustrare care vine din faptul că Vitea a reuşit să se elibereze nu numai prin dans, ci să se elibereze pe de-a-ntregul, fugind în occident. Ea în schimb a rămas în ţară, respirând adânc, iar în final, când are o întâlnire pe fugă cu fratele ei sosit în România la Otopeni, într-o toaletă publică unde ea este angajată să facă ordine, este mult mai simplu pentru amândoi să nu se mai recunoască, rămânând fiecare în propria sa lume.
Ca realizare a spectacolului, dacă am să spun că actriţa Monica Ristea Horga, pe parcursul unei ore se transformă şi se metamorfozează / anamorfozează neîncetat, electrizând publicul cu trecerile fireşti de la copilărie la maturitate şi bătrâneţe, de la inocenţă la furie şi disperare, atacând un registru extrem de larg de trăiri - toate la cele mai înalte nivele -, dacă am să mai spun că textul fără cusur al Alinei Nelega este descifrat de Gavril Cadariu în modalităţi surprinzătoare, regizorul reuşind să redea pe viu fluenţa textului şi să îşi transforme spectacolul radiofonic într-un organism viu de puternic impact vizual printr-un discurs închegat, ferm alcătuit şi care dă senzaţia că spectacolul însuşi, ca materie vie respiră adânc - dar, spre deosebire de personaj, nu tace, ci vorbeşte pe limba fiecărui spectator prezent în sală astfel încât acesta, de orice condiţie ar fi, înţelege şi respiră la rândul său adânc pentru a face faţă valului de emoţie - şi dacă mai spun că muzica lui Zeno Apostolache este croită exact pe structura fizică şi emoţională a spectacolului, ea funcţionând ca acea atingere de penel în pictură care întregeşte un tablou dându-i un plus de subtilitate, atunci cred că este destul de limpede că vorbim despre un spectacol care sub nici o formă nu trebuie ratat.
Fişa tehnică:
Teatrul Ariel Underground, Târgu-Mureş
Amalia respiră adânc
De: Alina Nelega
Regia: Gavril Cadariu
Cu: Monica Ristea Horga
Muzica: Zeno Apostolache
Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.