Un examen de licenţă, la sfârşitul studiilor universitare într-ale regiei de teatru, presupune câteva repere esenţiale. Din partea absolventului, eu aş urmări maturitatea intelectuală, capacitatea de a selecta şi de a asimila textul, coerenţa viziunii, arta de a-şi alege colaboratorii şi capacitatea de a le valorifica potenţialul creator - prin supunerea acestuia la cerinţele propriilor intenţii.
Am urmărit acest tulburător spectacol cu Absinth, pornind de la textul polonezei Magda Fertacz, şi constat că tânăra regizoare răspunde cu brio la cam toate capitolele. S-a îndreptat spre o dramaturgie dificilă, complicată (în sensul bun al cuvântului), în care tema este etern valabilă, iar subiectul - cel puţin de actualitate. Asta în condiţiile în care structura de o modernă discontinuitate, diversifică şi aprofundează planurile, oscilând între real şi imaginar, combinând trăirile exaltate cu visul, obsesiile patologice cu clişeele comportamentale, gravitatea abisală cu derizoriul. Grea misiune - să ordonezi, coerent, ceea ce se înfăţişează iniţial ca un tsunami psiho-emoţional revărsat peste cele şase personaje care îşi caută -fiecare în felul său - salvarea; sau măcar înţelegerea fenomenului care îi cuprinde şi-i transformă.
Sinuciderea anunţată (prin premisele înfăţişate şi disecate retrospectiv) a Karolinei, sub exasperata vinovăţie a Logodnicului devine un ferment revelator, de o luciditate egală cu forţa sa de coroziune şi de distrugere. Rând pe rând, Tatăl preţios şi nătâng, Mama ridicolă cu pretenţii hilar-intelectuale, Logodnicul isteric şi (parcă) permanent drogat... până şi Copilul sortit nenaşterii sau ciudatul Căţeluş (bineînţeles că şchiop!) intervin de a dreptul sau doar nimeresc inerţial în maldărul de justificări şi explicaţii, potenţând vârtejul iraţional pogorât ca o tornadă. Tornada, ca preludiu al unui tsunami - ce poate fi mai devastator?
Totul sub pecetea generică a absinth-ului - băutura halucinogenă numită şi "Zâna Verde", care i-a inspirat din (prea) belşug pe un Picasso, pe un Oscar Wilde şi, mai ales (prin efectele declanşate) pe Van Gogh. Alunecarea pendulatorie din concret spre abisal, întrepătrunderea oniricului cu demenţa auto-mutilantă se aglutinează, pe scena dominată vizual de griul metalic coclit, într-un vârtej dement de stări şi exaltări terifiante - altfel, combustibilul perfect inflamabil pentru cuptorul crematoriului polivalent devenit şi casă de căsătorii, şi de naşteri...
Ceea ce surprinde, la modul remarcabil, chiar lăudabil, într-un asemenea angrenaj complex (fatalmente sărăcit prin descrierea rezumativă), sunt coerenţa, expresivitatea, ritmul şi - poate cel mai important - măsura. Construind şi stăpânind demenţa, ilogicul, absurdul, autoarea spectacolului conduce, cu o rigoare rar întâlnită (mai ales pentru un debut profesionist), toate componentele ce contribuie la reuşita sa. O scenografie săracă (mdeh... producţie mică, buget studenţesc) dar perfect funcţională şi expresivă; o muzică ce vine să tensioneze brutal, dar benefic şi justificat, momentele-cheie. O distribuţie omogenă şi impecabil pusă în slujba viziunii regizorale - fapt cu atât mai dificil de realizat cu cât actorii sunt tot studenţi, obligaţi să suplinească (prin machiaj / costum, dar mai ales prin tehnici interpretative care nu se văd, dar se simt) inadecvarea de vârstă; deficitul de experienţă odată asumat, ei sunt conduşi (şi răspund neaşteptat de bine la comenzi) cu precizia şi stăruinţa unui vechi profesionist, pentru care nici cel mai mic amănunt nu este tratat cu lejeritate, împlinindu-şi, când şi cum trebuie, rostul scenic. Ce răbdare, perseverenţă, tact... şi câtă putere de convingere trebuie să ai tu, ca autor (debutant!) al spectacolului, ca să pretinzi şi să obţii, prin creativitate, voinţă şi repetiţii, o corelare atât de exactă, de precisă a fiecărui element, de parcă scenele ar fi fost elaborate şi montate cu ajutorul computerului!
Ştiu că, adesea, laudele care însoţesc un debut artistic se constituie nu doar într-un capital, ci şi într-un potenţial pericol pentru cel căruia îi sunt adresate. Să îndrăznesc să sper că, în cazul de faţă, evoluţia Ilincăi-Anamaria Prisăcariu va depăşi asemenea temeri?
UNATC 2018 - Examen licenţă regie
Absinth
Text: Magda Fertacz
Traducere: Luiza Săvescu
Regie: Ilinca-Anamaria Prisăcariu - Clasa Anca Bradu
Scenografie: Dana Petre - Clasa Nina Brumuşilă
Light design: Ştefan Ioşca
Muzica: The Kryptonite Sparks
Mişcare scenică: Mariana Gavriciuc
Actori: Anamaria Feraru (Karolina), Vlad Brumaru (Tatăl), Florin Aioane (Aproape Soţul), Alexandra Raduţă (Copilul din burtă), Nicolae Parpală (Un câine şchiop), Andreea Şuilea (Mama).