În iunie 2017 am creat un folder în laptopul meu care avea să însemne începutul sfârşitului formării mele ca regizor: "Licenţă". Aveam emoţii enorme, habar n-aveam ce mă aştepta. Ştiu doar că se simţea cool, se instala un soi de maturitate psihologică şi profesională. Pui...
Şi totuşi, puful devenea pene, iar asta se simţea. După doi ani de exerciţii şi experimente, mai lungi, mai scurte, venise vremea unui spectacol. Mai făcusem în liceu, ştiam cât de cât cu ce se mănâncă. Ei, aici se schimbă lucrurile puţin. Ba nu se schimbă, devin mai complexe. În fine, este ceea ce este.
După lecturi îndelungate, profesoara mea, Anca Bradu, îmi dă să răsfoiesc antologia de teatru polonez contemporan, Psihoterapolitica, de la Ed. Art. Primul titlu pe care îmi pică ochii este Absint de Magda Fertacz, în traducerea Luizei Săvescu. Lista de personaje accentua gustul primei întâlniri, care s-a simţit, haha, fix ca un shot. Prima dată te ia prin surprindere, apoi te loveşte aroma, apoi after taste-ul te ţine o vreme. After-ul a ţinut cât lecturarea textului şi chiar mai mult. Am mai citit şi altele, dar am ştiut că el e alesul. Şi iată că după un an şi câteva luni vorbim despre Absinth, pe care am început să îl plimbăm dintr-o parte în alta, din bunăvoinţa unor teatre-prietene şi a unor oameni care cred în noi. Şi aici vreau să mulţumesc (şi nu numai de dragul de a mulţumi) Marianei Cămărăşan, care ne-a fost şi este tovarăşă de drum din momentul în care ne-am întâlnit, în anul trei.
Alături de colegii mei am format o mişcare a tinerilor regizori, pe numele ei StArtAct, formată din proaspeţii absolvenţi ai şcolii de regie de la UNATC - licenţă şi master. Până acum, avem două teatre-prietene care ne sunt alături şi ne găzduiesc spectacolele: unteatru şi ArCuB. Iar această mişcare îmi dă speranţă. Lucrurile se mişcă şi se mişcă bine.
De ce spectacolul de cheamă Absinth şi nu "Absint" sau "Absinthe" e o treabă de - cum îi zicem noi - caiet program. Dar ce e necesar de reţinut este faptul că acest spectacol e undeva între. La fel ca toată această experienţă. Între copil şi adult, râs şi plâns, vis şi realitate, durere şi plăcere, viaţă şi moarte, nuntă şi înmormântare, revelaţii şi confuzii.
Absinth este - cum spune Anamaria Feraru, interpreta Karolinei - "viu şi vorbeşte despre moarte". Şi mai departe vreau să vorbesc despre ce este în spatele spectacolului, pentru că în faţă se poate vedea deja. Şi cine nu a văzut, este aşteptat cu drag.
Prima lecţie importantă pe care am învăţat-o în lucrul la acest proiect a fost importanţa echipei - cu tot ce presupune asta, de la idei-clişeu până la partea practică. Pe acel afiş sunt nişte nume pentru care eu pariez cu lejeritate - sunt oameni care iubesc şi respectă meseria, pe cât de talentaţi, pe atât de bine pregătiţi, practici, care pot îmbina poezia cu ştiinţa. Sunt tineri şi fun, puşi pe treabă şi cu mintea deschisă. Şi pe lângă toate acestea, au caracter, ceea ce este esenţial.
The dream-team, că tot spuneam de vis şi realitate:
Anamaria Feraru, Andreea Şuilea, Vlad Brumaru, Florin Aioane, Alexandra Răduţă, Nicolae Parpală - actori. Sunt nişte oameni cu care am lucrat extraordinar şi de la care am avut şi încă am foarte multe de învăţat. Am muncit cot la cot, zile şi nopţi, în aproape toate sălile din UNATC, în duşuri, în apartamente, în curtea şcolii. Oriunde, oricând, în orice condiţii. Super deschişi, super determinaţi. Au fost prezenţi întotdeauna, în adevăratul sens al zicalei "trup şi suflet". Şi, ca să ornăm tortul ca lumea, au un simţ al umorului excelent. Sunt nişte actori pentru care garantez din toată inima că vor face lucrurile să se mişte bine în industria în care tocmai au intrat. Sunt cu toţii la început de drum, cu toate acestea au făcut deja mulţi paşi înainte.
Dana Petre - scenografă. Dana face şi desface. E o bilă de creativitate, cu multă energie - se mişcă de colo-colo şi rezolvă totul cu stil. Are o minte sclipitoare şi câte o rezolvare eficientă pentru fiecare idee extraordinară. Cred că este printre puţinii oameni pe care îi cunosc, care dorm într-adevăr mult prea puţin pentru ceea ce fac. Dana e munca ei. Legenda spune că atunci când pică un şurub dintr-un şpraiţ şi ea nu e de faţă, îl simte telepatic şi o doare o parte din corp.
Mariana Gavriciuc - coregrafă. Mariana este o persoană de care îmi pare rău că am cunoscut-o prea târziu. Dar mai bine mai târziu, pentru că pot spune că a meritat aşteptarea. 360o expresivitate, din ochi până-n călcâie, 100% dedicare, energie şi bucurie. Cea mai mare lecţie pe care am învăţat-o de la ea - bucuria de a lucra. Mariana îţi dă încredere prin calmul ei. Un calm activ, bineînţeles, pentru că prin ceea ce face ea, te mişcă în interior. Nu trebuie scăpată, pentru că face lucruri minunate. De urmărit:)
Ştefan Ioşca - light designer. El e omul care ne luminează minţile şi calea. Ştefan ne este alături din primele momente ale acestui proiect. Profi şi fun, un om cu care îţi face o enormă plăcere să lucrezi. Are o seriozitate relaxată, care te face să te simţi în siguranţă. Ştii că nu te va lăsa niciodată în beznă - nici la propriu, nici la figurat. Este inventiv şi practic, deschis la propuneri şi pus pe treabă în orice moment. Ştefan e punctul nostru de echilibru şi nu numai pentru că ne ajută să (ne) vedem în scenă...
The Kryptonite Sparks - muzicieni. Răzvan şi Rareş Diaconu sunt cei care au compus universul sonor al Karolinei. Aceşti băieţi au fost şi sunt o inspiraţie. Sunt incredibil de talentaţi şi pasionaţi de ceea ce fac. Profesionalismul lor este o lecţie despre cum trebuie tratată meseria pe care o faci - cu respect. Investesc enorm în munca lor şi fac o treabă excelentă, care se reflectă în impactul pe care îl au asupra publicului. Recomand urmărirea lor îndeaproape. Au o energie molipsitoare, parol!
Radu Nuţă - fotograf. Pe Radu îl puteţi găsi pe reţelele de socializare pentru a descoperi un ochi atras de frumos, care nu vrea să ţină totul numai pentru el. Modul în care vede el lucrurile m-a făcut să mă gândesc la modul în care le vede Karolina. E o senzaţie aparte în momentul în care priveşti fotografiile lui. E un soi de - dacă îi pot spune aşa - detaşare personală. O răceală caldă. Un paradox cu obiectiv şi subiectivism. De curând şi-a făcut un portofoliu - e proaspăt şi bun.
Amalia Vornicu - graphic designer. Amalia este omul care mă inspiră cel mai mult atunci când vine vorba de munca artistului cu sine însuşi (da, am extins un pic aria). Ea a condimentat afişul nostru cu toate bunătăţile. Este un artist sensibil, cu o forţă creatoare şi creativă molipsitoare. Amalia nu stă locului, chiar dacă lucrează cu un creion sau cu o tabletă grafică în faţă. Lucrările ei le puteţi găsi pe artstation sau oriunde îi veţi scrie numele. Şi e un nume care se cere scris mult.
Aceşti artişti din domenii diferite s-au unit în proiectul Absinth şi l-au transformat într-o experienţă care marchează începutul unui val. Unul personal - fiind începutul unui drum pentru unii dintre noi, dar şi unul cu impact exterior. Pentru mine, lucrul cu aceşti oameni a reprezentat o a doua şcoală. Da, călătoria e importantă, dar modul în care acest spectacol a fost primit în lume mi-a dat speranţă, putere şi dorinţă de a continua.
Mulţumim tuturor celor care au venit să ne vadă şi să ne revadă. Mulţumim celor care ne găzduiesc şi cred în noi. Mulţumim celor care dau vestea mai departe. Mulţumim celor care ne suflă în aripi. Noi ne jucăm în continuare. Cel mai curând duminică, 30 septembrie 2018, ora 21.00 la Teatrul Apropo în cadrul Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent. Iar dacă vreţi să o vedeţi pe Mariana Gavriciuc, în cadrul aceluiaşi eveniment: Fragile. Handle with care în Maraton, pe 5 octombrie 2018, ora 17.30 la unteatru.