Se spune că prima regulă pentru a fi admis într-un club de carte este să nu carecumva să îndrăzneşti să spui că filmul este mai bun decît cartea. Cu riscul de a fi exclusă definitiv dintr-un asemenea club, în cazul acesta m-aş hazarda să fac o astfel de afirmaţie: cu filmul am avut un coup de foudre. Cartea am citit-o doar după ce l-am văzut şi mi s-a părut că nu e dintre cele pe care le iubeşti din prima. E drept că, odată ce te laşi cucerit de poezia ei, îţi intră definitiv sub piele şi persistă acolo ca un parfum cu arome tari.
La începutul lunii iulie 2018 s-a acordat Golden Man Booker Prize. Pentru a marca aniversarea jumătăţii de secol de când se acordă cel mai prestigios premiu britanic pentru ficţiune, s-a decis decernarea unui fel de "trofeu de aur". S-au ales titluri deja premiate cu Man Booker şi reprezentative pentru fiecare decadă; pe lista scurtă au rămas cinci candidaţi. În ordinea descrescătoare a anului apariţiei aceştia au fost George Saunders - Lincoln între vieţi, recent tradusă la Humanitas (excelentă tălmăcirea lui Radu Paraschivescu, v-o recomand din toată inima!), Hilary Mantel - Wolf Hall, Michael Ondaatje - Pacientul englez, Penelope Lively - Moon Tiger şi V.S. Naipaul - In a free state (din câte ştiu, ultimele două netraduse la noi). A câştigat Golden Man Booker Prize cartea reprezentativă pentru anii '90: Pacientul englez. Plasată în anul 1945, acţiunea romanului explorează destinul fascinant pe care îl au patru personaje: infirmiera Hana şi trei bărbaţi cu care i se intersectează viaţa: contele László de Almásy, David Caravaggio, hoţul care colabora cu Forţele Aliate şi detonatorul de bombe Kip. Din amintirile contelui îngrijit de Hana se conturează povestea lui de iubire cu frumoasa şi misterioasa Katherine, soţia englezului Geoffrey Clifton, care participa la o misiune de război în deşertul Africii.
Dacă romanul lui Ondaatje se învîrte în jurul infirmierei Hana şi toate personajele masculine au o pondere relativ egală în poveste, filmul mută perspectiva şi îi aparţine aproape total lui Katherine. Pe ecran, sînt fascinante amîndouă. În volum, prezenţa lui Katherine e mai estompată şi reconstituită doar din cuvintele pacientului englez. Dar personalitatea puternică a celor două actriţe care au jucat în adaptarea cinematografică a lui Anthony Mingella le face de neuitat pe ambele. Juliette Binoche (Hana) şi Kristin Scott Thomas (Katherine) îşi pun amprenta pe aceste roluri într-o manieră greu de ignorat. Poveştile lor de dragoste sînt emoţionante şi dramatice, vieţile lor poartă stigmatul distrugător al războiului.
Încerc să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să mă gîndesc cum ar fi arătat pe ecran cuplul Daniel Day Lewis - Demi Moore. El a refuzat rolul masculin principal, ea era în cărţi pentru personajul Katherine, dacă nu ar fi existat neînţelegeri între producători şi studiourile 20th Century Fox privind distribuţia. Pînă la urmă filmul s-a făcut cu Miramax şi cu actorii pe care îi ştim: Ralph Fiennes - Kristin Scott Thomas. Funcţionează atît de bine interpretarea lor şi e atît de tulburătoare intensitatea atracţiei dintre ei, că mi-e greu să cred că puteau fi egalaţi de altcineva. Un mare merit în succesul ecranizării îl are şi jocul minunat al lui Willem Dafoe, în rolul lui Caravaggio.
The English Patient / Pacientul englez a cîştigat în anul 1997 cam tot ce se putea cîştiga: 9 premii Oscar, 2 premii Golden Globes şi 5 premii BAFTA. Dar dincolo de laude sau critici (cel mai adesea legate de lungimea lui), rămîne unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste care s-au făcut vreodată. Nu trebuie să fii un romantic declarat ca să te emoţioneze pînă la lacrimi povestea lui Ondaatje. Pentru că e mai mult decît o istorie sentimentală: este despre onoare şi promisiuni, despre amintirile pe care le ducem cu noi, chiar şi atunci cînd ne pierdem identitatea. E suficient să te laşi captivat de talentul cu care Minghella a adaptat scenariul, de imaginea incredibil de frumoasă realizată de John Seale şi vei pune The English Patient / Pacientul englez într-un top personal al celor mai fermecătoare filme pe care le-ai văzut. Deşi ştii de la început finalul, tot vei spera cumva că Almásy va ajunge la timp ca să o salveze pe Katherine.
Un bărbat care plînge în hohote şi poartă pe braţe trupul inert al unei femei, înfăşurat în pînză albă. O lumină specială, de culoarea mierii cu nuanţe auriu-roşiatice. Sînt cele două amintiri care mi-au rămas agăţate în memorie atunci cînd, acum mai bine de 20 de ani, am văzut prima oară The English Patient / Pacientul englez. O femeie care admiră frescele dintr-o biserică, suspendată în aer printr-un sistem de scripeţi. Un bărbat cu chipul ars care a pierdut tot în viaţă, dar se bucură ca un copil de stropii de ploaie ce îi cad pe faţă. Sînt cele două imagini care mi s-au întipărit pe retină după ce am revăzut, după mai bine de 20 de ani, The English Patient / Pacientul englez. Faţa contelui Almásy mi s-a părut a fi un pergament, asemănătoare cu hărţile pe care le întocmea pentru Societatea Regală Britanică de Geografie. Aşa e şi povestea lui: un palimpsest ale cărui straturi se dezvăluie treptat, apoi îţi intră definitiv sub piele şi persistă, ca un parfum cu arome tari.