Povestea câinelui - Inimă de cîine

Un regizor rus ne arată de câţiva ani buni sufletul rusesc şi ne spune, prin asta, câte ceva despre cum suntem noi toţi. A făcut-o până acum folosindu-se de Cehov, Gogol, Galin, iar acum instrumentul lui genial se cheamă Bulgakov. Numele regizorului care a adus toţi aceşti autori pe scena românească, în ultima vreme, este Yuriy Kordonskiy, iar cel mai nou text ales de el este nuvela Inimă de câine, o parabolă a malformaţiilor pe care le-a produs sistemul ce pretindea că va construi "omul nou".

Povestea câinelui transformat în om printr-un experiment de laborator condus de un bătrân savant şi povestea omului rezultat, care nu era mai presus de câinele din care se născuse, are pentru toţi cei care au traversat aceeaşi istorie, o semnificaţie foarte limpede. Aşa cum pentru cei care n-au trăit acelaşi lucru rămâne o simplă poveste bizară, cu final neaşteptat. Omul este în continuare supus unor experimente crude şi în zilele noastre, ceea ce nu se sugerează în spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Cu toate că ea este departe de a fi datată, nuvela lui Bulgakov este aici redusă la acel trecut care încă ne mai bântuie, dar care începe să se şteargă încet-încet din memoria noastră. De aceea, povestea câinelui riscă să rămână departe de noi, chiar dacă ne e spusă într-un spectacol rafinat şi inteligent ca o conversaţie spumoasă, de salon.

Salonul este, de altfel, simbolul unei lumi pierdute, călcat în picioare de valul roşu, figurat în spectacol printr-un drapel de aceeaşi culoare, adus în scenă de un vifor puternic. Toate personajele par, în debutul spectacolului, învinse de acest vânt puternic, care le strică echilibrul, transformându-le în frunze uşor de purtat. Numai în salonul profesorului Preobrajenski (Victor Rebengiuc), cu mobilă veche, teancuri de cărţi şi veselă fină, de porţelan, mai există o oază luminoasă şi călduroasă, un loc în care încă se gândeşte normal şi se poate spune lucrurilor pe nume. Un loc unde partidul nu a pătruns încă, iar când încearcă să o facă, prin intermediul "comitetului de bloc", este respins de profesor graţie relaţiilor sale. Aici ajunge câinele Şarikov (Marius Manole), strâns din stradă pentru a i se face un transplant de glande în vederea transformării într-o fiinţă umană. Dar experimentul reuşeşte numai pe jumătate, fiindcă ceea ce rezultă din combinaţie se dovedeşte a fi un individ lipsit de sentimente, primitiv şi violent, numai bun să întrupeze "idealurile Revoluţiei roşii".

Confruntat cu rezultatul propriului orgoliu de creator, Preobrajenski încearcă să-l educe dar, eşuând, înţelege că soluţia e să-l readucă la stadiul în care îl găsise. De ce să dai un căţel simpatic, pe un om grobian, imposibil de schimbat în bine, dar care absorbe în schimb răul ca un burete?

Deşi Victor Rebengiuc este principalul stâlp de susţinere al spectacolului, "inima" acestuia este tânărul actor Marius Manole, la fel de convingător în rol de câine vorbitor, cât şi în rol de om cu apucături câineşti. El reuşeşte performanţa de a ne demonstra că primul poate fi înzestrat cu conştiinţă, iar cel de al doilea nu e mai puţin animal doar pentru că vorbeşte. Mai sunt şi alte scene memorabile în spectacol, spre exemplu cele în care se ciocnesc cele două lumi diferite – profesorul, cu distincţia şi calmul său câştigat în secole de clasa socială din care face parte şi activistul Schwonder (Şerban Ionescu), reprezentantul muncitorimii, sfâşiat între vechile cutume, care îl îndeamnă la respect pentru cel mai presus de el, şi proaspătul orgoliu inoculat de partid, care îl determină să atace. Scene în care grija regizorului pentru lucrul cu actorii devine evidentă, amintind de celelalte spectacole ale sale – Unchiul Vanea, Căsătoria şi Sorry - şi ajutându-te să uiţi de celalalte momente ale spectacolului în care, din păcate, tensiunea bună se pierde.