O incursiune spaţială în două dimensiuni - pe verticala şi spirala interioară a clădirii - dezvăluie magic o colecţie inedită, potenţată prin alegerea spaţiului adecvat corespunzător fiecărui obiect sau grup de obiecte adunate după diverse criterii: teme, motive, influenţe, faze creatoare sau momente semnificative din biografia artistului.
Dacă colecţia permanentă ocupă sălile mari şi labirintice ale muzeului, expoziţiile temporare se desfăşoară pe rotonda interioară ce cuprinde nişele denivelate ale melcului. Spaţierea obiectelor în aceste circumvoluţiuni claustrofobice - ca nişte sanctuare - iluminate artificial este dificilă în măsura în care efectul scontat se vrea invers; obiectele par că se distanţează şi relativizează în ferestre de lumină induse de albul imaculat al pereţilor de scoică.
Expoziţia aduce o retrospectivă cuprinzătoare (cu peste 200 de exponate), urmărind evoluţia şi desăvârşirea artistului care ajunge la manieră prin repetitivitatea în diverse dimensiuni, posturi sau compoziţii de grup a statuetelor silfide şi elongate, dar mai ales urmăreşte operele lui de tinereţe care, dincolo de multiplele influenţe ale artiştilor de avangardă, demonstrează o incontestabilă originalitate şi forţă creatoare.
Expunerea începe printr-un proiect nerealizat al lui Giacometti ce cuprinde trei piese figurative, monumentale, ce aveau să ocupe spaţiul ambiental de la Chase Plaza (Manhattan, 1958): o femeie într-o dispoziţie statuară pe tipicul postament dedicat statuetelor feminine ce sugerează un car egiptean, un bărbat în mişcare şi un bust cu trăsăturile fratelui său Diego, principalul său model pentru portretele masculine.
Statuile sunt plasate în cea mai generoasă dintre nişele spiralei ce străpunge două nivele ale melcului, pentru ca tripletul să poată fi văzut şi de la un etaj superior, dintr-o altă perspectivă. O fotografie uriaşă a complexului arhitectural al piaţetei (Chase), întinsă pe cele două nivele, conferă o deschidere panoramică, invitând audienţa la un colaj imaginar cuprinzând cele trei piese aşezate în triunghi pe o platformă albă şi - în două dimensiuni - contextul ambiental care ar fi trebuit să le găzduiască.
În continuare, expoziţia se desfăşoară relativ cronologic, pornind cu perioada abstract-cubistă reprezentată de o varietate de piese ce exprimă deopotrivă autenticitatea creatorului şi influenţele unei perioade prolifice din istoria modernismului. Un abstract pur - obţinut în fapt, prin stilizarea până la esenţializare a formei - se reliefează în două statuete cubiste: "Cube" şi "Homme" - o structură în n-dimensiuni - lipschitziană şi câteva lucrări plate, cvasi bidimensionale: "Apollo" şi "Femme couchée qui rêve" - ce preiau emblematic motivul lingurii din "Femme cuillère".
Cele mai interesante sunt sculpturile ce conţin elemente de artă primitivă asimilate, aparent, în maniera altor artişti. Un abstract semi-figurativ, geometric, cu adâncituri subtile în structura rigidă a pietrei se vădeşte în forme vagi, şlefuite inspirate de arta cicladică şi în aceeaşi măsură de Constantin Brâncuşi: "Femme", "Tête qui regarde". Două statui totemice puse alături, una în bronz (neagră) şi alta în ghips (albă), reprezentând "Femme cuillère", definesc un pântece scobit invers - ca o lingură, inspirate de arta africană şi de sculptura în lemn "Adam şi Eva" a lui Brâncuşi.
"Le Couple" este o combinaţie de artă africană cu încrustaţii în forme ludice, cvasi-erotice în stilul lui Klee. În "Petit homme accroupi", regăsim formele geometrice din "Sărutul" lui Brâncuşi, într-o postură primitivă, cu ovalul şi expresia feţei din pânzele ulterioare a lui Dubuffet.
Un abstract geometric în forme rotunde, de esenţă suprarealistă, cu conotaţii sexuale (ce amintesc de lucrările lui Miro, Jean Arp, Picasso) se reliefează în lucrări ca: "Objet désagréable", "Boule suspendue" (o sferă albă ce mătură o suprafaţă de semilună fără s-o atingă), "Femme égorgée".
Spiritul proteic al artiştilor secolului al XX-lea, întruchipat în mod incontestabil de Picasso, dar foarte prezent şi la alţii, exprimă esenţa mişcării de avangardă cu capacitatea ei inepuizabilă de inovaţie şi libertate creatoare. Forţa ei de emulaţie şi caracterul ei contagios, a cuprins în mai toate fazele ei, pe aproape toţi creatorii mari ai vremii, până şi-au descoperit adevărata identitate. Nici Giacometti n-a scăpat acestui miraj, chiar dacă maniera sa s-a fixat destul de devreme (1935, după expulzarea din saloanele suprarealiste guvernate de André Breton) şi a rămas ancorată într-un soi de figurativ suprarealisto-expresionist, inconfundabil.
Maturitatea artistică este reliefată de acele figuri de bronz hiper elongate şi filigranate, siluete expandate pe verticală, aproape lineare, cu profilele şi capetele aplatizate, esenţializate aproape la două dimensiuni. Ea cuprinde creaţii ce au ca sursă memoria artistului, vise, emanaţii ale subconştientului într-o perspectivă existenţialistă, care se profilează prin prezenţa şi prietenia artistului cu Jean-Paul Sartre. Giacometti este interesat de redarea condiţiei omului, însingurarea şi fragilitatea lui, relaţionarea cu spaţiul care-l înconjoară sau raportarea la ceilalţi.
În fapt, artistul a fost mai mult în căutarea unei filozofii decât a unui estetism aparte. Şi chiar dacă figurativul defineşte o formă de reprezentare cu totul originală, el ascunde mai mult decât o viziune estetică, o abstractizare a obiectului plasat în spaţiul cosmic, în infinit, în neant sau în spaţiul ideilor. Stilul lui emblematic (care atinge maniera) este în fapt un amestec eterogen de abstract şi visceral, care propune autoscopia fiinţei şi dezvăluirea spiritului ei faustic.
Omul lui Giacometti pare să străbată spaţii infinite şi să străpungă cerul cu vârful ascuţit al capului său. Învelişul - alteori concretizat în şlefuirea formei - este dat la o parte şi carnea este sfredelită, ciopârţită - privită dinăuntru - căci numai aşa poate fi înţeleasă suferinţa cărnii sau condiţia omului marcat de atrocităţile războiului. Aplatizarea busturilor şi a formelor corporale completează aceeaşi idee de strivire şi aneantizare a fiinţei umane. Relaţionarea cu cosmosul - prin redimensionare şi verticalizare - exprimă o stare expresionistă, dar şi suprarealistă prin componenta sa onirică, de transă, sau prin golul reliefat în jurul lui. Abstractul decurge din conjugarea liniilor geometrizate (sau linearizate) a membrelor surprinse într-o mişcare dezarticulată. Aceeaşi idee de sfâşiere, de dezmembrare sau alienare a fiinţei e reprezentată de capete, mâni sau picioare singulare ce plutesc imponderabil la capătul unui băţ - filiforme şi cheliceroase precum nişte exponate prinse într-un insectar.
Expoziţia pune în valoare lucrări esenţiale care fac trecerea de la abstract la figurativ: o femeie monumentală, elongată, cu picioare ca nişte "coloane ale infinitului", fără cap: "La femme qui marche", se dezvăluie în forme calde, bine şlefuite în care feminitatea este concentrată în triunghiul umerilor şi în cel pubian, un fel de Venus din Milo, cu braţele retezate.
Spre deosebire de "L'homme qui marche" (cu nenumărate variante pe aceeaşi temă), unde mişcarea e hotărâtă, nearticulată, evazată şi ascuţită ca o deschidere de compas, piesa este la fel de statuară precum majoritatea sculpturilor lui feminine, mişcarea fiind sugerată de o vagă despărţitură şi dezaliniere a picioarelor. Sub sânii feciorelnici ai lui Venus, o scobitură în formă de lingură readuce motivul artei negre. Mişcarea este, prin urmare, nu un gest, ci o stare existenţială, ce surprinde dihotomic sensul şi natura ei: acţiune-contemplaţie, masculin-feminin.
Precum Constantin Brâncuşi, Giacometti demonstrează o grijă deosebită pentru alegerea soclurilor statuilor sale de la cele mai mici la cele monumentale. Postamentul curge adesea din formă, se constituie ca o componentă esenţială în simbolistica ei. Uneori, obiectul este încadrat de un fel de cuşcă fără pereţi ("La Cage", "Le Nez") sau de un spaţiu geometric cu zone vizibile şi obscurizate între care omul giacomettian - prizonier - este surprins în deplasare ("Figurine Dans Une Boîte Entre Deux Boîtes Qui Sont Des Maisons").
Alteori, în prelungirea soclului, un cadru metalic îmbracă statuia - ca un fel de ramă: "Mains tenant le vide". Femeile sunt adesea purtate de cărucioare triumfale - împrumutate din arta egipteană - într-o postură statuară de zeiţe, ce le conferă un anume tip de hieratism: "Le Chariot".
Ultima parte a expoziţiei cuprinde portrete în trei dimensiuni, busturi ale fratelui său Diego, ale părinţilor, capete de femei (Anette - soţia, Caroline - o prostituată). În unele portrete, pasta în exces accentuează formele agresive ale nasului, bărbiei - într-un realism-naturalist abstractizant, cu tentă caricaturală, amintind de desenele lui Daumier. Preocuparea pentru fizionomie, portret, ţine tot de sfera existenţialismului, omul este disecat, eviscerat, înstrăinat de sine.
Un cap de bronz ce atârnă de un cadru metalic ca o efigie, "Nasul" este un portret şarjat ce aduce cu un pistol - trimiţând direct la caricaturile satirice ale lui Daumier - ce vorbeşte despre ororile războiului. Nasul întruchipând o mască a deriziunii străpunge ameninţător barierele cuştii metalice ce-l cuprind.
Un portret expresionist din ghips "Tête sur tige" cu gura larg deschisă ca un strigăt, este îndreptat către cer, susţinut de un băţ metalic, înfipt intr-un piedestal mare şi cubic. O fotografie semnată de René Burri, în studioul său de la Paris, cuprinde artistul faţă în faţă cu creaţia sa (un torso în profil a fratelui său Diego) - privirile lor penetrante par legate de nişte linii de forţă, exprimând un dialog intens.
În fapt, mai degrabă un monolog în oglindă cu alter-ego-ul său, dacă realizăm surprinzătoarea asemănare, acelaşi tip de expresivitate şi spiritualitate între portretul real şi cel plăsmuit. Expoziţia găzduieşte un bust al fotografului Eli Lotar, prieten al artistului şi ultimul său model, turnat în bronz de către fratele său Diego, după moartea sa.
"Le chien" - un câine famelic cu coapse de ogar - este surprins în mişcare ca şi stăpânul său - omul giacomettian - compus din aceeaşi materie dantelată, agonizantă. Spre deosebire de acesta, câinele simbolizează teluricul - condiţia joasă, a resemnării - membrele lui sunt articulate, îndoite, capul este aplecat, e nehotărât, evaziv, umil.
Un alcov generos către sfârşitul serpentinei este dedicat unor stele funerare şi obiecte ce ţin de cultul morţilor ce definesc o perioadă neagră din existenţa artistului, sfâşiat pe de-o parte de dispariţia mamei şi de boala nemiloasă ce începe să-l chinuie.
Pe picioarele lui infinite, omul lui Giacometti atinge bolta cerească cu capul, elongarea formei creează un spaţiu suprarealist ce-l detaşează şi însingurează. El deschide în acelaşi timp un tărâm al morţii, căci carnea lui se încrâncenează, se desprinde, atârnă sfâşiată, se împuţinează. Omul descărnat al lui Giacometti este un om al viitorului sau al coşmarului. Cugetând prea departe, încercând să-şi depăşească condiţia, este de o fragilitate stranie, gata să se descompună sau să se prăbuşească în orice moment. Pare clădit din acea materie vâscoasă şi filigranată a castelelor copilăriei, turnate din mâlul nisipos de la malul mării, gata să se năruie la orice bătaie de val sau suflare de vânt. El se deplasează cu paşi largi şi hotărâţi într-un spaţiu îngrădit: o cuşcă metalică sau între două repere fixe ("Figurine Dans Une Boite Entre Deux Boites Qui Sont Des Maisons"), dar în acelaşi timp ţine între mâini universul înainte de creaţie - "Mains tenant le vide"... Cine este omul lui Giacometti şi încotro se îndreaptă el...?
