Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Lucian Pintilie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marele Pinţi: Pintilie la pătrat


februarie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am avut, recent, ocazia să văd două filme despre Lucian Pintilie: primul (în ordine cronologică) îl are ca autor pe Horea Lapteş (interviul cu Horea Lapteş aici) intitulează, ghiduş şi semnificativ, Fără titlu şi ne introduce în intimitatea filmărilor la celebrul De ce trag clopotele, Mitică? Cel de-al doilea se numeşte, neutru şi precis, Filmare; este cu 11 ani mai "bătrân" - intervalul scurs din 1980 până ce regizorul a apucat să-şi realizeze următoarea (capod)operă - Balanţa - şi îi aparţine altui tânăr (la vremea respectivă), Gabriel Kosuth.


Nu e deloc întâmplător faptul că ambii autori sunt operatori de imagine: în angrenajul complicat pe care-l creează epopeea filmărilor, autorul / memorialistul trebuie să aibă stofă de reporter: să mânuiască sigur aparatul, să nu scape nimic din ceea ce este mai deosebit în tot angrenajul, cu minimum de prezenţă (dacă se poate spune aşa), fără a deranja prin prezenţa şi manevrele sale producţia filmului "mare". Să fie peste tot, dar nevăzut. Să anticipeze, să se descurce... Grea misie...

Ei bine (chiar foarte bine) ambii autori s-au dovedit a fi oamenii potriviţi la locurile potrivite. Cu multe tangenţe onorante: prospeţime, curiozitate, expresivitate, curaj, gust. Dar şi cu deosebiri specifice momentului şi condiţiilor existente la momentul când au avut şansa să-l asiste, cu aparatul în mână, pe "Marele Pinţi".

De ce trag clopotele, Mitică? pornea, din start, cu mari probleme la nivelul "stăpânirii": spiritul rebel al lui Pintilie le dăduse activiştilor multe bătăi de cap, începând cu Reconstituirea şi culminând, la vremea respectică, cu Revizorul de la Teatrul Bulandra - creaţii una mai interzisă ca alta. Se ştia că artistul se înscrisese, avant la lettre, în mişcarea #rezist şi că nu se lasă dat pe brazda filmuleţelor de doi bani şi mult hau-hau, agreate şi finanţate de către partidul-stat. S-a sperat (probabil din incultura culturnicilor) că la Caragiale, perceput de ei ca un bun "tovarăş de drum", nu vor fi probleme.


Cert e că, din fericire şi din greşeală (în greşeală, spre victoria finală) au aprobat filmul. Tânărul Lapteş a obţinut de la Pintilie acordul de a-l filma la filmări; chestie care, însă, nu l-a scutit de răzgândeli sau paraponiseli trecătoare, de mici şicane pintiliesciene, la care geniul are întotdeauna dreptul. Şi care, în final, au făcut ca Fără titlu să fie un încântător joc, un fel de fugăreală (nu chiar ca Fred şi Barney), plină de fericite strecurături, de multă improvizaţie benefică, de revelaţii şi şanse fructificate. Într-un cuvânt (adică în două): de mult farmec şi multă autenticitate. Un document(ar) făcut cu sufletul la gură, cu emoţie şi admiraţie, chiar cu adoraţie pentru subiect. Şi ce subiect!


Nu ştiu dacă atunci, pe loc, Horea Lapteş îşi dădea seama ce lucru nemaipomenit face şi ce noroc a avut că a fost lăsat să-l facă. Odiseea acestei felii de istorie a culturii române a continuat prin etapa "conspirativităţii": sub ocrotirea discretă a lui Tudor Vornicu, filmul a fost montat în ilegalitate, adică fără urme, referate, aprobări. Apoi, păstrat la secret, tot în TVR, în nişte cutii cărora li se schimbau etichetele şi, adesea, locul... să nu dea cine nu trebuia peste el. Dar a meritat!


Prin ceea ce a izbutit să creeze şi păstreze, Horia Lapteş devine nu doar un mic cine-erou, dar filmul său înseamnă o mărturie unică (şi de aceea, formidabilă) despre naşterea unei capodopere. Minunată mi se pare reacţia lui Pintilie, după ce l-a văzut montat, la începutul anilor 90, când nu i-a adresat nici o obiecţie autorului, ci doar un "Te rog să mă ierţi că nu te-am lăsat să filmezi mai mult".

Gabriel Kosuth a avut şansa de a lucra, până la un punct, la lumină; alte timpuri, alt Pintilie - mai senin, mai relaxat, jucându-se cu un scenariu care-i venea ca o mânuşă îndelung jinduită, permiţându-i aşteptata revanşă faţă de vremurile apuse şi (ne)oamenii lor. Cu acelaşi simţ al observaţiei semnificative, cu discreţie şi tenacitate, mai tăcut, dar la fel de scormonitor, tânărul asistent de imagine al regretatului Doru Mitran şi-a îndeplinit, cu perseverenţă şi talent, rolul de video-cronicar.

Momentele "furate" de el bântuie între comic şi tragic, ridicol sau grotesc. Personajele şi acţiunile din interiorul sau din afara cadrului se intersectează revelator, uneori incandescent. Personajul central este urmărit cu deferenţă şi admiraţie bine ţinută în frâu. Transfocatorul îl apropie, trecând graniţa admisă de el... astfel încât recitalul se desfăşoară în voie şi este imortalizat în consecinţă. Probabil că, din regretul de a-l fi sâcâit pe Lapteş, Pintilie a învăţat că operatorul-delegat pe lângă el îl admiră, nu îl urmăreşte. Poate de aceea, îi oferă (lui şi celorlalţi colaboratori) un citat din De ce trag clopotele...? atunci când indicaţiile sale de regie ni-l readuc în memorie pe Dinică-Nae Girimea.

Lacom şi neliniştit (în sensul bun al cuvântului), Kosuth apelează la întreaga operă a maestrului, aducând în banda sonoră citate din Reconstituirea ("De ce-ai dat, mă?") sau din spectacolele de operă montate de artist în Occident, după ce fusese izgonit din România. În felul acesta, mai elaborat, Filmare se constituie într-un omagiu adus întregii opere a lui Pintilie - aşa cum şi el făcuse, la precedentul film, cu opera lui Caragiale.

Mai trebuie adăugat că, din raţiuni aparent inexplicabile, şi Kosuth a trebuit să se supună unui regim de umilitoare clandestinitate, când a fost să-şi monteze filmul. Se întâmpla în anul de graţie 1992, în Televiziunea Română ce-şi mai zicea şi "Liberă", sub şefia unui oarecare Răzvan Theodorescu. Dar asta e dintr-un viitor alt film...




 Toate articolele despre Portret Lucian Pintilie


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Omagiu lui Lucian Pintilie, Andrei Şerban
 Lucian Pintilie - un regizor dintr-o bucată, Marian Rădulescu
 Prima integrală Lucian Pintilie la Timişoara la Cinemateca BCUT , Marian Rădulescu
 Lucian Pintilie autor (Premisă), Anca Tăbleț
 Lucian Pintilie, un cineast în căutarea capodoperei sau cineastul exceselor, Andrei Rus
 Toate articolele despre Portret Lucian Pintilie


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer