Cannes, 1992. În această mare piaţă a filmului mondial, în care un loc în competiţia oficială reprezintă deja o importantă promisiune de difuzare, un producător - şi, în acelaşi timp, distribuitor, regizor şi deţinător al unor săli de cinema etc. - organizează o proiecţie pentru presă. Filmul este o coproducţie franco-română, altfel spus un eveniment într-un context în care recentele schimbări radicale din Europa de Est atrag atenţia lumii întregi; şi totuşi, proiecţia trebuie anulată. Din cei mai bine de trei mii de ziarişti acreditaţi la Cannes, nici unul nu a fost prezent. Mai târziu, producătorul se hotărăşte să plătească fotografi, alminteri absenţi, ca să imortalizeze celebra urcare a scărilor ce duc spre marea sală a palatului unde va avea loc proiecţia oficială a filmului. Sala va fi pe trei sferturi goală... Marin Karmitz (născut el însuşi la Bucureşti în 1938 şi trebuind să fugă din ţară pe când avea nouă ani) îşi aminteşte foarte bine întâmplarea. El prezintă în acel an filmul Balanţa de Lucian Pintilie. Dacă va trece neobservat la Cannes, filmul, odată difuzat în Franţa, va avea un succes de critică şi de public. Doi ani mai târziu, Pintilie şi Karmitz vor reveni cu O vară de neuitat şi Festivalul de la Cannes le va acorda ceva mai multă atenţie.
Suntem departe de consacrarea survenită odată cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, care obţine Palme d'Or, şi, împreună cu acest premiu, recunoaşterea cinematografului românesc - adică a întregii Românii - la cincisprezece ani de la păţania de la Cannes a lui Pintilie.
"Juriul Festivalului de la Cannes, acordând, în 2007, Palme d'Or filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, a ales să-l recompenseze pe Cristian Mungiu, un cineast puţin cunoscut, şi în acelaşi timp să confere o distincţie unei ţări menţionată de atunci cu regularitate în palmaresul ultimilor ani: Un Certain regard pentru Moartea domnului Lăzărescu în 2005 şi California dreamin' în 2007 sau Camera d'Or pentru A fost sau n-a fost?, în 2006. (Articol apărut pe site-ul vogazette) Dar consacrarea aceasta, fără să o luăm în considerare pe cea a cineaştilor generaţiei lui Mungiu, nu este ea oare şi cea a unui cineast iconoclast care poate că a deschis calea acestei noi generaţii?
În cadrul Festivalului "Insolite Roumanie" (2008), organizat de asociaţia Balkans-Tranzit, în Normandia, Franţa (seara de film a avut loc la cinema Lux, la Caen, Basse-Normandie), lui Lucian Pintilie i-a fost consacrată o seară de film. Cu acest prilej, câţiva spectatori prezenţi - dintre care o bună parte erau români - au putut descoperi - sau redescoperi - Prea târziu, un lungmetraj realizat în 1996, şi Tertium non datur, ultima creaţie a cineastului român, un scurtmetraj de patruzeci de minute. Filmele sunt emblematice pentru obsesiile lui Pintilie, mai precis, critica unei societăţi care anulează dreptul de a fi uman, respingerea oricărei provocări naţionaliste şi raporturile României cu Occidentul.
Prea târziu este povestea lui Costa (Răzvan Vasilescu), un procuror care conduce o anchetă despre moartea suspectă a unui miner în Valea Jiului. Ancheta capătă o altă dimensiune când ies la iveală legăturile cu trecutul politic al ţării. Descriind o societate care zdrobeşte fizic, moral şi social individul (minerii mănâncă şobolani etc.), se face de asemenea portretul unui om "obsedat de ideea că trebuie să îşi răscumpere laşitatea de altădată". Aşa cum afirmă Sylvie Rollet într-un articol consacrat filmului (apărut în Positif, ianuarie, 1997, numărul 431): "Asupra lui (Costa), la fel ca şi asupra tuturor celorlalţi, apasă povara greşelii anterioare: supunerea". O povară despre care vorbeşte Pintilie atunci când îşi aminteşte despre unul dintre primele spectacole asupra cărora comisia de cenzură a insistat de mai multe ori să îl corecteze. Pe atunci, Pintilie s-a supus voinţei acestui instrument al puterii până când creaţia sa nu mai semăna cu nimic (interviu fragmentat al lui Lucian Pintilie, cu prilejul lansării pe DVD a mai multor filme ale sale, printre care şi Balanţa şi O vară de neuitat, la MK2). Ruşinea aceasta a fost pentru el generatoarea nesupunerii sale. Şi marchează începutul exilului său.
Pintilie nu va obosi să chestioneze viitorul ţării sale. În filmul Balanţa, a cărui acţiune se petrece în ultimele momente ale dictaturii comuniste, cuplul central interpretat de Răzvan Vasilescu şi Maia Morgerstern îndreaptă o armă către spectator. Dialog: ea: "Vreau să îmi faci un copil. Va fi ori un geniu, ori un cretin", el: "Prea bine, dacă e normal îl omor cu mâna mea".
Însă România de după Ceauşescu nu dă naştere nici unuia, nici celuilalt. Pentru Pintilie, această nouă lume nu este decât celălalt versant care duce spre o pantă periculoasă. Uniformizarea şi gândirea unică. Anularea diferenţei. În Prea târziu, mina este "o rezervă de urangutani programabilă la comandă"( cf. Sylvie Rollet). Aceasta este România postceauşistă?
Ca să surprindă prezentul şi să vorbească despre viitor, Pintilie abordează de două ori trecutul. O vară de neuitat şi Tertium non datur împart, în filmografia cineastului iconoclast, particularitatea de a fi nişte filme de epocă. Dacă în O vară de neuitat acţiunea se petrece în 1925 şi vorbeşte, printre altele, despre devierile naţionaliste care pot conduce la epurări etnice, în Tertium non datur autorul creează o "parabolă tragicomică despre integrarea ultimilor ţărănoi complexaţi de această ficţiune care este Europa". În acest film, inspirat de nuvela Capul de zimbru a lui Vasile Voiculescu, o unitate a armatei române primeşte vizita a doi ofiţeri germani. Ne aflăm în primăvara lui 1944, iar scena se petrece într-o sală de clasă pierdută undeva prin Ucraina. În timpul unei mese improvizate, unul dintre ofiţerii germani arată asistenţei "capul de zimbru", un timbru din care nu există decât două exemplare în toată lumea. Bineînţeles că ofiţerul pierde timbrul şi onoarea soldaţilor români este în joc... Dar despre ce onoare este vorba? "În faţa porţilor întredeschise ale Europei agităm stindardul zdrenţuit al onoarei noastre." Onoare absurdă, ruina unei grandori iluzorii, care, în exuberanţele ei, stârneşte ridicolul. "Onoarea vexată gesticulând pe marginea prăpăstiei produce efecte comice."
Onoarea României fiind cernită, Pintilie, fluturând nesupunerea, îşi salvează pielea părăsind ţara. Pe durata exilului său în Europa de Vest, munca sa de cineast îi va fi recunoscută în Franţa, mai întâi de profesionişti, apoi de public. Un public, în primul rând cinefil, căci, dacă publicul acesta curios pare să sporească, rămâne totuşi scăzut ca număr şi filmele lui Pintilie nu vor fi difuzate decât în sălile clasate drept de artă şi de avangardă - filmele lui Mungiu rămânând o excepţie. Atât timp cât Pintilie, sau Mungiu, sau Puiu nu îl vor pune pe Răzvan Vasilescu, înveşmântat în capă şi colanţi, să ţâşnească pe deasupra zgârie-norilor pentru a salva lumea, cu siguranţă că situaţia nu se va schimba prea mult. Dar asta este valabil pentru ceea ce se cheamă, "impropriu" după mine, dar din lipsă de ceva mai bun, filme de autor, indiferent că este român, francez, japonez etc. În '92, Pintilie a avut şansa de a întâlni un producător care, pe atunci, conducea unul dintre primele lanţuri de săli de cinema în care erau difuzate "filmele de autor" în Franţa. Or, trebuie să recunoaştem, în România situaţia este una dintre cele mai grave, căci starea infrastructurilor pentru difuzarea filmelor în sălile de cinema sfârşeşte prin a face chestiunea alarmantă. Numărul de săli de cinema a coborât de la 450 la 75 în toată ţara (unii afirmă că sunt 40 de săli de cinema active pentru o populaţie de 23 de milioane de locuitori!).
Este o artă care costă foarte scump - chiar dacă Pintilie vorbeşte de o mână de lucru scandalos de ieftină -, care are nevoie să fie difuzată, care trebuie să fie difuzată în săli de cinema obscure. Iar experienţa proiectării filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de Mungiu, difuzat în vechi săli de cinema, arată teribila situaţie în care se află cineaştii. Doar festivalurile, cu precădere festivalurile internaţionale, le permit reprezentanţilor tinerei generaţii să îşi prezinte creaţia.
Această lipsă de vizibilitate este, în general, moartea anunţată a unei creaţii, chiar a unei arte în totalitatea ei. Da, Pintilie a avut norocul să îl întâlnească pe Karmitz în Franţa şi, poate, a oferit la rândul lui, prin intermediul filmelor sale despre situaţia din România, şansa altor cineaşti de a se face cunoscuţi. Pentru Daniel Burlacu şi pentru Radu Mihăileanu este vorba de o chestiune de conjunctură. Daniel Burlacu: "Cred în primul rând că cineaştii acestei noi generaţii (cea a lui Mungiu, Porumboiu, Puiu...) au fost la locul potrivit la momentul potrivit. Itinerariul lor este unul aproape clasic. Cannes a contat mult pentru majoritatea dintre ei, au trecut prin circuitul Cinéfondation, scurtmetrajele au fost prezentate la Cannes. Au avut, de asemenea, contacte cu cinematografia europeană şi mondială. (...). În acest moment, beneficiem de faptul că se face panoramarea cinematografului românesc". Pentru Mihăileanu sunt cel puţin două motive care pot explica faptul că un cineast român găseşte mijloacele de a-şi coproduce filmul; adresându-i-se lui Cătălin Mitulescu spune: "Dacă tu ai găsit un coproducător în Franţa este pentru că, în primul rând, ai realizat scurtmetraje care au fost premiate, dar şi fiindcă filmul lui Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu) a fost foarte ieftin".
Unii l-au criticat pe Pintilie şi activitatea lui debordantă, bănuindu-l că ar fi paralizat generaţia de cineaşti de după căderea comunismului. Pintilie nu este îngăduitor cu el însuşi: se caricaturizează în Niki şi Flo prin intermediul personajului Flo, care este un hoţ de imagini şi de intimitate şi afirmă despre el însuşi că are "o biografie de artist interzis excepţional de densă şi de pitorească. Tot soiul de biografii simpatice înnobilează această perioadă de interdicţii, marcând-o cu pecetea martiriului. Mă străduiesc, la rândul meu, să le cenzurez, căci a acredita o asemenea imagine ar însemna o mistificare teribilă". La întoarcerea sa în România, după căderea comunismului, Pintilie este numit director al Societăţii Cinematografice a Ministerului Culturii din România. Fără îndoială, acest post i-a permis să întâlnească persoane importante, bunăoară editorul Christian Bourgois, întâlnire care va fi decisivă pentru Balanţa.
Pintilie însuşi afirmă că a profitat de confuzia de după căderea comunismului pentru a demara demersurile în vederea coproducţiei. Dar este el oare principalul beneficiar? Şi a împiedicat acest lucru dezvoltarea şi împlinirea creatorilor noii generaţii? N-a ajutat Pintilie personal producerea de filme ale tinerilor autori asemenea lui Cristi Puiu, citat mai înainte, pentru Moartea domnului Lăzărescu? Ca să nu mai punem la socoteală recunoştinţa tinerei generaţii faţă de Pintilie. Porumboiu, la rândul lui, adaugă: "(...) Îmi plac foarte mult omul şi filmele sale. Pentru mine, Reconstituirea este cel mai bun film românesc. Cred că, în cinematografia românească, ne-a inspirat pe mine şi pe mulţi alţii".
Pintilie, care a trăit dictatura, apoi exilul şi întoarcerea în ţară, rămâne o figură unică a cinematografiei româneşti. Studiul său asupra problemelor memoriei şi doliului, două elemente care se întâlnesc în ţările care ies dintr-o lungă perioadă de dictatură, prezintă întâlnirea dintre mica istorie şi marea istorie, cea cu I mare. Pintilie se întreabă în legătură cu creaţia sa: "În ce moment zeflemeaua - iresponsabilitatea asumată, spiritul macabru al umorului, de care noi, românii, suntem atât de mândri - încetează să mai fie un refugiu invulnerabil? Iată întrebarea primordială din filmul meu (Balanţa) şi, dacă vreţi, a tuturor filmelor mele". Pintilie continuă să lucreze ca să păcălească moartea pe care o exorcizează prin terapeutica derizoriului şi se laudă că are o atitudine existenţială ce trece prin blasfemia carnavalescă. Absurdul nefiind sesizabil prin logică, râsul permite stabilirea unei iluzii a controlului şi, uneori, reuşeşte să restabilească ordinea în dezordine şi vice-versa. Şi pentru a evita ca oamenii să se situeze sub nivelul de animale, aşa cum evocă autorul în Prea târziu, râsul este un bun remediu. Filmele lui Pintilie, de asemenea. Noroc!
Notă: Hugues Fléchard este scenarist de benzi desenate - Mr. Deeds (Expédition), Matière Fantôme (Dupuis) -, scurtmetraje - En grande pompe.