Confesiune - Richard 3

Am avut un vis în care apărea Shakespeare ca să-mi facă o confesiune "în exclusivitate" despre cât de mult l-a iubit el pe Richard al treilea. A mai adăugat un alt detaliu, că i-a iubit la fel de mult şi pe Iago şi pe Edmund... cât şi pe alţi bastarzi ticăloşi. Şi e de înţeles, cum altfel ar fi putut să creeze autorul personaje atât de adevărate, credibile şi complexe dacă i-ar fi detestat, condamnat şi urât?

De aceea am simţit nevoia, punând în scenă piesa, să mă apropii de Richard ca să-l înţeleg în toată umanitatea şi complexitatea lui. Am refuzat deci să-l numesc monstru. Evident nu ajută la nimic să judeci şi să dispreţuieşti un personaj, dimpotrivă ca să eviţi clişeul, e preferabil să încerci să-l aperi, să te apropii de el vrând să fi de partea lui, să-i înţelegi motivele. Cum ar fi să te pui în locul lui, să te simţi că ai fost tu însuţi respins din clipa naşterii şi continuu marginalizat? Cum să-i priveşti pe cei care te acuză şi te pun jos când ei înşişi se comportă mai josnic? Într-o lume decăzută cum să Supravieţuieşti când nu mai există nici un sens moral?

Trezindu-mă din somn m-am privit în oglindă. Şi pentru o clipă am văzut aspecte din Richard în mine însumi. Am început să-l iubesc şi eu. Apoi m-am speriat. Mi s-a făcut frică de ce-o să spună lumea dacă află!?