Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Unde dai şi unde crapă (sau ce s-a ales din bunele intenţii ale Marinei) - FNT, 2019


noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În Festivalul Naţional de Teatru, după evenimentul Richard (despre care am povestit mai multe aici), directorul şi selecţionerul Marina Constantinescu a avut o nouă inspiraţie: să invite participanţii celor două spectacole (Richard 3 de la Teatrul Bulandra, Bucureşti şi Richard III de la Teatrul Radnóti Miklós, Budapesta) la o dezbatere pe tema Richard 3 sau despre putere şi forţa ei de manipulare.


Moderatoare experimentată, Marina a ştiut cum să ne provoace pe toţi (artişti, critici, spectatori) să ne împărtăşim, prin prisma piesei lui Shakespeare, experienţe similare din ţări cu regimuri politice diferite.

Interpretul lui Richard din versiunea maghiară, Róbert Alföldi, considerat la Budapesta nu doar o personalitate teatrală ci şi un simbol politic al rezistenţei, a vorbit subtil şi inteligent, contrazicând eticheta care i s-a pus des de activist militant. A spus că îşi doreşte să fie un om adevărat, care participă activ la viaţa cetăţii, că simte că trebuie să-i pese de tot ce se întâmplă în jurul său. Pentru el arta nu e un turn de fildeş, vrea să fie implicat, vrea să vadă minciuna din jur şi în special a celor la putere. "Pe scenă sunt atent să fiu mereu în relaţie cu realitatea, ca artist am această datorie firească" (citez din memorie)

Adél Kováts, directoarea de la Radnóti şi interpreta Reginei Elisabeta, cât şi Marius Manole, interpretul Richard-ului bucureştean, ambii extrem de angajaţi politic, au vorbit cu pasiune despre cum piesa e oglinda adevărului care scormoneşte, o oglindă devastatoare care trebuie să te ţină treaz ca să lupţi. Manole nu mai vrea să apară drept "băiatul bun şi simpatic", iubit de toţi, ci speră să poată să spună ce simte, nu neapărat ce e confortabil şi plăcut, cu sinceritate, oricât de riscant ar fi. Ascultându-l mi-am amintit de concluzia din Regele Lear, rostită de Edgar "Spune ce simţi, nu ce ar trebui să spui". Cu toţii ar trebui să ne amintim această frază şi să o repetăm ca pe o mantra când vrem să deschidem gura. Îl observam pe Manole în timp ce practica exerciţiul sincerităţii; ii tremurau vocea şi mâinile, pe care le ţinea ascunse sub masa de pe scenă. Deşi unii pot avea mici semne de întrebare despre noul său rol de actor activist, simţeam în el un adevărat zbucium interior, un dialog aprins cu propria sa conştiinţa.

Eliza Sodró a relaxat atmosfera povestind despre emoţiile de a juca în FNT, care au făcut-o să aibă coşmaruri: când a ajuns la cabină a aflat, panicată, că trebuie să joace rolul lui Lady Anne în limba engleză. S-a trezit într-un lac de transpiraţie rece şi şi-a dat seama, cu uşurare, că a visat! Atât ea cât şi Rodica Lazăr, Regina Elisabeta în versiunea de la Bulandra, au fost dezarmant de sincere, vorbind despre întrebările lor legate de ce jucăm teatru şi modul cum viaţa publică şi politică afectează meseria de actor. Iar Dana Dima, traducătoare şi regizor asociat în ambele versiuni, a descris sumar procesul complex de a traduce adaptând pentru scenă Shakespeare, în căutarea cuvântului just, care să nu sune vetust, academic şi fără vibraţie, dar nici trivializat în jargon de stradă.

Aceste intervenţii sincere ale artiştilor au fost ecou al efortului de a găsi prin teatru ceva ce are sens, rezistând tentaţiei de a oferi opinii facile şi sugestii banale sau mediocre, care nu duc nicăieri.

*******

Cu toţii ştim că cei care conduc acum lumea din păcate nu sunt cei mai înţelepţi, deschişi, flexibili sau toleranţi oameni, aşa cum, într-o lume ideală, ar trebui să fie politicienii. De aceea e necesar cred să arătăm pe scenă cum scopul lor e să ne mintă, iar al nostru e să înţelegem ce se întâmplă şi să dăm în vileag felul în care suntem manipulaţi.

Fiind o dezbatere. am riscat să spun că, deşi pe scenă avem libertatea să atingem orice subiect, eu nu cred în eticheta de teatru politic. De la Nunta lui Figaro, piesă-simbol a Revoluţiei Franceze, care a strălucit după ce revoluţia a luat sfârşit, până la Living Theatre, cu actorii-protestatari care au făcut mult zgomot, au creat haos şi au provocat dispute, s-a demonstrat că cei care sunt convinşi că vor schimba lumea prin teatrul politic trăiesc într-o iluzie - incluzându-l aici şi pe Brecht, teoreticianul ideilor utopice. Sigur că cei menţionaţi au intrat în istoria teatrului pentru că au avut o influenţă majoră asupra noastră la nivel individual, pentru că au trăit deplin şi sincer dilemele timpului lor. Într-adevăr dacă nu avem pretenţia să atingem masele cu dogme şi principii seci şi să transformăm teatrul în miting electoral, avem şansa unor întâlniri reale. Dar dacă te bazezi doar pe "principii", când lipseşte vibraţia vie, un miros urât de putrefacţie se simte până şi în teatru.

Dezbaterea a avut un ton cald şi amical poate pentru că au lipsit, deşi au fost invitaţi, înverşunaţii detractori ai mei şi ai spectacolului, cei care îşi arogă dreptul de a judeca ce trebuie să faci cu Richard, cei care, fără ezitări, ştiu în ce fel politicul poate fi abordat sau nu în teatru. Păcat că au refuzat şansa unui schimb deschis de opinii, din care se poate naşte mai multă toleranţă şi înţelegere decât dacă fiecare se închide inflexibil în "adevărul" său (propriu). Să-i spunem indiferenţă, lipsă de curiozitate, sau pur şi simplu intoleranţă?

Ştiu, drumul e lung ca să ajungem să ne eliberăm de intoleranţa de care suferim mai toţi, asta cere efort, cere sacrificiu. Dar un dialog profund uman nu poate avea loc fără o toleranţă adevărată, acceptată în comun. Eu cel puţin aşa cred.

******

Vorba unei doamne, există la noi, în special la bucureşteni, o frenezie pentru un soi de festivism mortuar care îmbracă deseori forme neplăcut de groteşti.

Fenomenul se manifestă îndeobşte cu prilejul înmormântărilor artiştilor celebri. Un circ pestriţ cu apariţii ciudate scoase parcă din Caragiale sau Fellini, care mai de care etalându-şi excentric "jalea" pentru cel dispărut. Acest prost obicei face imposibilă o adevărată comuniune în acele clipe, care se cuvine să fie pline de demnitate şi reculegere. Am asistat în trecut la funeralii în care se simţea o concentrare adecvată, o atmosferă justă, unde durerea era evidentă, dar, din respect pentru cel dispărut, era reţinută şi demnă. Mulţimea de oameni aşteptau în linişte să-şi ia rămas bun, mai toţi aveau lacrimi în ochi, dar erau controlaţi şi calmi. Se simţea că ei împărtăşesc greutatea acestei pierderi cu adevărată nobleţe.

Prietenul meu Ducu Darie a murit când eram la New York. Sper că a fost condus pe ultimul drum fără să aibă parte de acel obicei degradant ce, în loc să înalţe, trivializează imaginea celui decedat. Cum nu am avut prilejul să vorbesc public despre dispariţia lui, cu ocazia conferinţei am adus un omagiu acestui artist important, un minim gest de reverenţă faţă de un coleg, care, în calitate de director al Bulandrei, a fost extrem de generos să mă invite să montez în ambele săli, şapte spectacole. Îi sunt recunoscător. Se spune că talentul lui Ducu a fost unul baroc: amestec de magie, inventivitate, lirism, exces; gustul lui era orientat spre efecte grandioase şi monumentale, o viziune curajoasă, peste norme, larger than life. A iubit teatrul şi actorii, a iubit viaţa, poate prea excesiv. Şi aici e o întrebare la care cu greu un artist găseşte răspuns: cum să faci ca viaţa şi arta să se hrănească reciproc? Eşti ca un acrobat pe sârmă, mereu într-un echilibru instabil, mereu în pericol ori să te identifici cu teatrul, ori să te abandonezi unei vieţi de exces. Nu i-a fost uşor lui Ducu; negăsind balanţa, cădea când într-o parte, când în cealaltă. În ultimii ani (deşi era prea demn să se plângă) simţeam că suferă, atât de boala care avansa, cât şi de singurătate. Aveam impresia că se simţea cumva marginalizat. Dar în ciuda bolii şi a crizei prin care trecea, ce satisfacţie că a reuşit să termine Coriolanus în triumf!

Venea la toate premierele mele, avea des lacrimi în ochi de bucurie. Nici o urmă de gelozie într-o meserie unde competiţia e deseori nesănătoasă, Ducu era o excepţie. Îmi amintea de Ciulei. Când Liviu a văzut la Lincoln Center interpretarea pe care am dat-o Livezii de vişini, s-a bucurat pentru mine ca un frate. Ducu şi Liviu: doi directori faimoşi ai Bulandrei: Darie l-a întrecut pe Ciulei în longevitate, dar Ciulei a avut o viziune despre ce e teatrul mai consistentă şi mai profundă şi pe care, forţat fiind să plece de la Bulandra în comunism, a continuat-o şi dezvoltat-o în America, la celebrul Guthrie din Minneapolis. Viziunea despre teatru pentru Ducu a rămas o frumoasă, poetică, dar nerealizată utopie. Păcat.

Evident, lucru ştiut, cu toţii trebuie să murim ca să fim apreciaţi. Ciulei a revenit după '89 în ţară, dar nu se mai regăsea în teatrul său. Era o altă lume în care se simţea înstrăinat. S-a exilat din nou să moară în Germania.

La conferinţă am comentat pe scurt situaţia tragică a sfârşitului vieţii celor doi artişti şi prieteni. Să recunoşti dificultăţile şi obstacolele prin care au trecut cred că e mult mai decent decât orice epitete exagerate.

Euforia delirantă la care am asistat recent, unde odele ce i s-au adus (când era prea târziu) îl pompau pe sărmanul "Duculeana" la nivel de sfânt, şi faptul că în foyerul Bulandrei publicul care venea la spectacol era îndrumat să aprindă lumânări, m-au făcut să-mi exprim dezacordul cu ambele manifestări, pe care le consider de un gust îndoielnic. Mi-am exprimat convingerea că teatrul nu e nici mausoleu, nici capelă, ci un loc de bucurie şi de celebrare a vieţii. Atâta mi-a trebuit. O prietenă din sală mi-a spus "Ţi-am înţeles intenţia, sunt de aceiaşi părere, dar stai să vezi ce-o să iasă, cum chestia cu lumânările va fi răstălmăcită". Şi răstălmăcită a fost! Richard 3 a rămas uitat, la fel şi confesiunile sensibile ale artiştilor. Totul s-a redus la o ceartă despre lumânări, unde şi dacă trebuie aprinse. Trista concluzie: "Despre putere şi forţa ei de manipulare", tema propusă de Marina, a fost deturnată în trivialităţi. Unde dai şi unde crapă! Ce vorbă înţeleaptă.



 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2019
 Toate articolele despre Richard 3


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 De două ori Richard 3 (şi o dată Joker) în FNT 2019, Andrei Şerban
 La New York cu Peter Brook (II), Andrei Şerban
 La New York cu Peter Brook (I), Andrei Şerban
 În căutarea lui Sarah Kane, cu tinerii ruşi, la teatrul lui Meyerhold din Petersburg: fără plasă de siguranţă, Andrei Şerban
 Shakespeare şi Naţiunile Unite la mânăstirea lui Ellen Stewart, Andrei Şerban
 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer