Sindromul Babilon - tinerii suedezi se revoltă pentru că le şade bine

Sindromul Babilon e de aceeaşi făptură cu apreciatul Reconstruction / Reconstituirea unei iubiri, al danezului Christopher Boe. Adică a fost produs cu bani puţini şi echipă restrînsă de Nordisk Film, în cadrul unui proiect ("Director's Cut") menit să-i ajute pe tinerii cineaşti nordici să debuteze. Totuşi, Sindromul Babilon nu-i de-o seamă cu Reconstruction, fără a fi totuşi o catastrofă. Regizorul Daniel Espinosa a preluat scenariul scris de altcineva, scenariu nu foarte original, şi s-a străduit să scoată un film legat, convingător şi uman.

Tînără Maja se trezeşte singură la Stockholm după ce prietenul ei a plecat să-şi execute călătoria iniţiatică în India. Cum nu are unde locui, acesta o plasează la un amic, într-o casă care, la intervale regulate, e invadată de petrecăreţi. In decursul celor cîteva săptămîni pînă la întoarcerea iubitului, Maja îşi petrece timpul cu gazda şi prietenii lui, merge la serviciu (la un fast-food), se vede cu prietena ei bisexuală, plănuieşte cu noii prieteni şi chiar execută răpirea unui lider de extremă dreaptă, se îndrăgosteşte de băiatul la care locuieşte.

Sindromul Babilon e filmul scurtei iniţieri a unei tinere aflate la răscruce de drumuri, precum şi un tablou al unei anumite părţi a tinerilor Stockholmului de astăzi. Dacă etapele răpirii liderului de extremă dreaptă din spitalul unde fusese operat împrăştie un aer de libertate şi de anarhie copilărească, nevinovată, cele în care e pusă pe tapet problematica revoltei împotriva societăţii de consum răspîndesc un iz de déjà-vu neintenţionat. Fireşte, fiecare generaţie de tineri se revoltă împotriva generaţiei precedente, ăsta e mecanismul. Sindromul Babilon te trimite însă cu gîndul la un fenomen post-flower-power, în care motivele revoltei sunt parcă mai puţin conştientizate decît nevoia de a fi revoltat. Maniera în care Daniel Espinosa tratează substanţa dramaturgică se apropie de stilul Dogma (devenit între timp o dogmă în sine)- mişcări alerte şi nervoase de aparat, cameră pe umăr, joc naturalist - o senzaţie de frust şi de nemachiat care să dea impresia de viaţă în direct. Regizorul reuşeşte dacă nu să-l facă pe spectator să uite că vede o poveste cunoscută, cel puţin să le facă pe personaje să relaţioneze bine între ele şi să evolueze fără deplasări bruşte ale planurilor. La sfîrşitul filmului, chiar ai certitudinea că eroina a parcurs un drum. Faptul că maniera în care e scris, filmat şi montat îl desparte net de majoritatea filmelor americane care vin la cinematografele de la noi, transformă Sindromul Babilon într-un bun contrapunct.