Aşa începe, aşa se termină Legături primejdioase. 3 ore şi 35 de minute la reprezentaţia de pe 28 martie 2019. Încă un spectacol-maraton, încă un mare spectacol, în această stagiune care a instituit, de la Zbor deasupra unui cuib de cuci şi Coriolanus încoace, starea de graţie.
O masă lungă. La un capăt, un podium găzduind budoarul doamnei de Merteuil (Diana Cavallioti). La celălalt, alt podium găzduind felurite încăperi şi, mai mereu, pe domnul Valmont (Florin Piersic Jr.). Deasupra, trei candelabre, mai multe microfoane şi înaltul scenei Teatrului Mic. De o parte şi de alta, publicul.
Decorată abundent şi multi-color, masa prelungă are buzunare, sertare, ascunzişuri. Ea va servi, la răstimpuri, drept catwalk, pat, loc de trecere, grădină, spaţiu de joc (de cărţi), spaţiu pentru duel, catafalc.
Elementul principal al unei scenografii pe care Cristina Milea & Cezara Negoescu au reuşit să o ancoreze atât în secolul 18 (când Choderlos de Laclos îşi scria romanul epistolar de la care a pornit totul), cât şi în secolul 21 (când povestea rămâne la fel de actuală, la fel de ireverenţioasă, la fel de provocatoare, la fel de pilduitoare). Bonus, Cristina Milea produce o fastuoasă serie vestimentară care şi-ar merita propriul text. Până atunci, reverenţă!
Luminile lui Daniel Klinger şi muzica Adei Milea completează echipa care, alături de regia lui Cristi Juncu, produce unul dintre cele mai fluente, bine-proporţionate, echilibrate spectacole de văzut pe scenele noastre în anii de pe urmă. Nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte.
Rostirea e tihnită, tonul adecvat, nivelul sonor, când mediu, când şoptit. Se ridică vocea atât de rar, încât nu pare că suntem la teatru, ci la o conversaţie între prieteni.
În ciuda machiajului care completează tuşa baroque noir a universului vizual, actorii evoluează cu o naturaleţe exemplară. Sunt momente, nu puţine, când Piersic şi Cavallioti dau senzaţia că te-ar putea invita la o bere, în Control-ul vecin. Chiar, câţi din fidelii nopţilor bucureştene trăite-departe-de-acasă ar cădea pradă diabolicului cuplu Madame de Merteuil-Monsieur Valmont?
*
Cuplul cel "diabolic", aşadar. Pe de o parte, seducători fără scrupule, gropari ai idealurilor castităţii, corupători ai fidelităţii. Pe de alta, duşmani ai ipocriziei, inamici ai refuzului maturizării, mâzgălitori peste rozul cu care unii & unele aleg să-şi coloreze existenţa.
Joaca de-a diavolul îi costă, până la urmă, pe cei doi. Aparent, pe el mai mult decât pe ea. Deşi, nu e chiar sigur că aşa stau lucrurile.
Textul acesta prodigios poate fi privit în fel şi chip şi perucă. Când sunt unul cu celălalt, Madame de Merteuil-Monsieur Valmont îşi dau jos perucile. Semn că între ei nu e loc de falsuri. Sau, mă rog, semn că între ei nu e loc de acel tip de falsuri cu care îşi umplu adesea relaţiile oamenii.
Doar că lungul drum al minţirii de sine e ceva mai complicat decât îşi închipuie cei doi care se joacă de-a diavolul până dau de un fel de Dumnezeu şi se ard. Arsura se traduce printr-un ţipat controlat (la Cavallioti), printr-o serie de replici (discurs de despărţire) rostite plat, fals-rece, în contradicţie flagrantă cu nesiguranţa privirii şi căldură învăluitoare a gesturilor (la Piersic).
Nu doar perucile falsifică, ci şi mistificarea propriilor sentimente.
*
Poate că recursul la Biserică ar fi putut suna, în 2019, vetust (deşi....). Esenţa de muzică a Adei Milea, intonată când şi când de actori, solo sau în grup, şterge, însă, orice potenţială urmă de praf. Apelul la Divinitate conţine fix doza de umor care îl aduce în post-modernitate, fără a-l deposeda de "ce-ul" de mister.
*
Schimbarea de generaţii de la final ar putea lesne vorbi despre sfârşitul inocenţei şi perpetuarea, adâncirea decadenţei. Juncu, însă, nu îngăduie rezolvările facile şi răspunsurile limpezi.
În contrapunct cu ieşirea uşor convenţională din scenă a lui Danceny (Cezar Grumăzescu), Cecile (Silvana Mihai) îşi asumă împlinirea procesului de maturizare şi face pasul către următoarea vârstă, fără a da însă defel senzaţia că îşi va face din joaca de-a diavolul un job pe viaţă.
Instruirea în ceea ce unii numesc păcat şi lepădarea de ceea alţii numesc ipocrizie sunt de natură să ofere un bun CV de pornire.
*
Chiar şi interpretând în forma cea mai neromanţată cu putinţă termenul de nemurire, e imposibil să nu fi tulburat de asemănarea dintre Florin Piersic jr. de acum şi seniorul său, pe când acesta avea 50 de ani. Pentru a vă convinge, priviţi-l pe marele actor care este fiul în Legături primejdioase şi căutaţi-l apoi pe senior în spectacolul de teatru TV Visul unei nopţi de iarnă.
Ar fi frumos de ştiut ce gândeşte Rodica Mandache (Doruleţ, în piesa lui Tudor Muşatescu, mătuşa Rosemunde, în cea a lui Christopher Hampton) despre toate acestea:).
*
Intimitatea în relaţia cu actorii, pe care o oferă indicaţiile de regie ale lui Juncu şi mizanscenă & mizanstalul Cristinei Milea, e memorabilă. Nici la Green, nici la Act, nici atâtea spaţii mici, nu pare că există o asemenea apropiere între actor şi spectator.
Efectul acestei apropieri e un straniu transfer de stare care se produce încet şi temeinic. La pauză (care intervine după mai bine de două ore de spectacol), în liniştea neobişnuită a străzii Constantin Mille (prelungirea neaşteptată a tihnei de pe scenă), n-ar surprinde pe nimeni dacă Piersic ţi-ar cere un foc (şi apoi te-ar invita la Control, vezi mai sus).
*
Ce lucru straniu! Un text atât de contondent, o derulare de evenimente îngăduind atâtea răsturnări de trupuri şi de situaţie, şi, totuşi, aşa o stare generală de calm, de firesc!
Emblema basculării infinit-delicate de la o stare la alta o oferă Alina Rotaru (Madame de Tourvel), a cărei evoluţie somptuoasă, al cărei etern balans, excepţional controlat, între rece şi fierbinte, merită toate aplauzele.
*
Sunt aproape 25 de ani de când l-am văzut pentru prima oară pe scenă. Se întâmpla la Bulandra, cu ocazia Patului lui Procust al Cătălinei Buzoianu. Juca chiar rolul lui Camil Petrescu, inventat special de regizoare pentru dramatizarea romanului.
Pe atunci, sala din Grădina Icoanei avea locuri pentru spectatori şi pe lateralele scenei. De câte ori am văzut spectacolulul, de acolo l-am văzut.
Mi-l amintesc plimbându-se în jurul celorlalte personaje, cu un carnet în mână, atent să nu se împiedice de spectatori. Furaţi de farmecul unui spectacol devenit legendar, în care străluceau Maia Morgenstern, Zoltan Octavian Butuc, Daniela Nane, Marius Capotă sau George Ivaşcu, puţini îl remarcau pe el.
La un sfert de secol distanţă, Florin Piersic Jr. a devenit genul acela rarisim de artist în prezenţa căruia măştile, perucile şi toate celelalte elemente de fugă devin inutile. Jos pălăria!