Cei care aţi citit, la viaţa voastră, niţică literatură veche - şi când spun veche mă gândesc la un Cervantes, Molière, Defoe sau Lope de Vega -, veţi tresări la spectacolul lui Cristi Juncu. Acele costume de epocă, acele gesturi largi, acele coduri sociale aristocratice, acea vorbire veche cu fraze lungi, cu pedanţă, cu retorică, toate sunt în deplinătatea lor în spectacolul de la Teatrul Mic, al cărui text (adaptat în anii '80 de un scriitor britanic, după o nuvelă de secol XVIII) e scris tocmai ca să "sune" ca cele de acum patru secole.
Cât despre poveste, ei bine, aşteptaţi-vă să fie la fel de "curată" cum erau perucile din vremea aia. O marchiză îl provoacă pe fostul ei amant, Valmont - un viconte renumit pentru uriaşul său palmares de femei cucerite -, să o corupă pe Cecile, o fetişcană de 15 ani. Vicontele, însă, e interesat de o pradă mai dificilă decât Cecile: inima doamnei de Tourvel. O inimă plină de virtute, dar care cedează ispitei şi se scufundă în dragoste, până într-acolo încât, odată cu ea, îl trage în jos şi pe Valmont.
Surprinzător, nu neapărat despre iubire e povestea asta cu multe suspine. De la primul schimb de replici între marchiză şi viconte, veţi vedea că accentul se mută dinspre inimă, înspre creier. Înspre cine e mai puternic, atâta vreme cât puterea înseamnă să domini. E o bătaie pentru poziţie şi orgoliu, pentru control şi vanitate, pentru trofeul uman. E o luptă dusă pe viaţă şi pe moarte, cu dinţii şi cu ghearele, chiar dacă, verbal, e învelită în cel mai galant limbaj de curte.
De fapt, e o luptă cu pumni în mănuşi de catifea. Tot ce e pervers ajunge, prin cuvinte, să pară curat; tot ce e grav, ca încălcare a principiilor de familie, pare firesc; victimele devin obiecte de studiu, iar călăul Valmont, un fel de sportiv la jocurile olimpice, care îşi adjudecă o victorie. E o lume veche, evident actuală, în care omul domină pentru însăşi plăcerea dominaţiei.
Totul, în Legături primejdioase, e "nisip mişcător"; e o stare de insecuritate sufletească incredibilă, iar asta li se datorează celor care conduc recitalurile actoriceşti - fiindcă chiar asta sunt, nişte recitaluri. Adică lui Florin Piersic Jr., în rolul vicontelui, al Dianei Cavallioti, în rolul marchizei şi al Alinei Rotaru, în rolul doamnei de Tourvel. Toţi trei urcă atât de intens în salturile de la fals la onest, de la atac la derută, încât reuşesc să menţină spectacolul în zona unui constant dublu înţeles.
În oricare moment al spectacolului are loc câte o luptă a creierelor, specifică textelor de dramaturgie renascentistă şi, apoi, burgheză, o luptă care ucide cu zâmbetul, la fel cum o face cu argumentul. E o virtuozitate actoricească pe care greu v-aş putea-o descrie, aici. Cel mult v-aş spune cum detaliile feţelor celor trei se schimbă în funcţie de aproape fiecare replică, apăsând cu precizie pe umor, pe cinism, pe disperare. E o mostră de teatru actoricesc 100%, perfect narativ şi perfect textual, aşa cum multor nostalgici după "marele teatru" le este dor să vadă. Cât despre muzica obscură, aproape de coşmar a Adei Milei, sau despre decorul floral, sufocant al Cristinei Milea, nu am ce adăuga. Au fost suportul firesc pentru această poveste neliniştitoare.
Deşi i-aş reproşa spectacolului anumite scăderi de ritm, anumite tăceri cam prea insistente, totuşi e imposibil să nu te bucuri de el. Şi, mai ales, e imposibil să nu îl ţii minte când ieşi din sală. Ar putea fi un titlu foarte important al acestor ani în care teatrului i se reproşează îndepărtarea de cuvânt.
Autor: Christopher Hampton
Regie: Cristi Juncu
Scenografie: Cristina Milea
Muzică: Ada Milea
Distribuţie (parţial): Florin Piersic Jr.; Diana Cavallioti; Alina Rotaru; Rodica Mandache
Producţie: Teatrul Mic, Bucureşti
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti
Durată: 3 ore 15 minute
Credite foto: Bogdan Catargiu.
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..