Tannenbaum! Tannenbaum! - Joyeux Noel

Istoria (era să scriu isteria) are un simţ absurd al umorului... Pe 24 decembrie 1914, englejii (mă rog, scoţienii), franţujii şi fritzii au lăsat armele deoparte (dar nu foarte departe) şi au hotărât să petreacă împreună Crăciunul. În No Man's Land. În 2003, regizorul Christian Carion a hotărât să facă un film pe tema asta - sincer, mai bine se lăsa păgubaş.

Joyeux Noel a fost nominalizat la un Glob de Aur (categoria film străin) şi va fi candidatul oficial al Franţei pentru Oscaruri (nominalizările se anunţă la 31 ianuarie), ceea ce înseamnă un interes crescut din partea prietenilor noştri din hexagon. Joyeux Noel a avut un succes de casă bunicel, ceea ce înseamnă un interes măricel şi din partea yankeilor, sensibili grozav la clinchet de monezi. Joyeux Noel a fost filmat parţial la noi, ceea ce înseamnă un interes baban şi din partea românilor co-producători. Ei, dar Joyeux Noel este un film plat, primitiv şi plictisitor, ceea ce va însemna un interes minim din partea spectatorului mioritic, care oricum preferă să înghită sarmale decât poveşti din vreme de război, fie ele inspirate din fapte reale. Poveştile, nu sarmalele. Unde mai pui că, din pricina tonului când teatral, când fals, când de-a dreptul de operetă (recte inconsecvent pe de-a-ntregul), din pricina lipsei de imaginaţie (flagrantă, mai ales în primele 40 de minute, când aveam impresia că văd un Sergiu Nicolaescu dublat) şi din pricina distribuţiei multi-naţionale (Gary Lewis, Daniel Bruhl, Benno Furmann, Bernard LeCoq, Guillaume Canet şi Diane Kruger, adică doamna Canet), întreaga tărăşenie împrăştie o adiere puternică de varză. Murată.

Sentimentul de frustrare e cu atât mai supărător cu cât povestea avea un potenţial fantastic (la propriu şi la figurat). Există momente emoţionante (Ajunul, apariţia lui Michel Serrault), există şi momente amuzante (motanul trădător, migraţia prin tranşee), dar sunt îngropate de regia şcolărească, replicile banale şi lipsa de chef a combatanţilor. Başca, atunci când încep să chirăie toţi, care mezzo, care alto, care cimpoio... e drept (şi frumos) că tac tunurile, dar nici ţie în sală nu ţi-e prea bine. Iar pomul de Crăciun al regizorului începe să cam semene a brad de plastic. Sau a gladiolă.