Virginia Woolf, figură marcantă a modernismului literar al secolului XX, a fost o scriitoare engleză renumită în societatea literară din Londra. Este considerată o figură feministă importantă prin prisma operelor ei, în special prin eseul pe care a fost bazat spectacolului regizat de Mariana Cămărăşan, în care face o introducere în problemele femeilor din secolul trecut. Textul pune în prim-plan problema independenţei materiale a femeii din trecut şi până în momentul scrierii operei.
Se ştie deja că Virginia Woolf a avut o viaţă tulburată; a avut multe tentative de sinucidere şi a fost diagnosticată cu psihoză maniaco-depresivă (tulburare bipolară). Aceste tulburări sunt explorate în spectacol prin momentele alternante de echilibru mental şi de depresie ale personajului. Astfel că, dincolo de partea ideatică pe care piesa o pune în evidenţă, aceasta încearcă în paralel să familiarizeze spectatorul şi cu unele episoade biografice ale Virginiei Woolf.
Spectacolul este unul personal, cuprins într-un cadru intim, în care personajul ţi se confesează ca unui prieten apropriat. Când păşeşti în sală, eşti întâmpinat de camera ideală a unei scriitoare, spaţiul vital descris de Virginia - o cameră liniştită, cu un birou, două-trei scaune şi o mică bibliotecă. Unul dintre scaune este luminat de o lampă difuză. În faţa ta apare o persoană carismatică, plăcută, dar totuşi extrem de tulburată; căci actriţa o întruchipează chiar pe Virginia, iar eseul acesteia devine un monolog adresat publicului.
Această versiune a Virginiei poartă pe umeri povara unor generaţii întregi de potenţiale scriitoare, care nu s-au putut afirma niciodată din cauza faptului că erau considerate inferioare intelectual faţă de bărbaţi. Multe femei care, în loc să îşi poată manifesta darul scrisului, au fost nevoite să se mărite de la vârste fragede şi să ajungă să aibă grijă de o gospodărie. Aceste femei sunt ilustrate printr-un simbol: sora ficţională a lui Shakespeare, ce a posedat acelaşi talent ca fratele său dar, fiind născută femeie, nu a putut niciodată să îşi publice operele. Această soră a lui Shakespeare încă trăieşte în fiecare scriitoare, prin apăsarea celor cărora li s-au tăiat aripile.
Evident, această femeie nu contestă capacitatea de a scrie a bărbaţilor; vrea doar să se facă loc şi pentru potenţialele scriitoare. Vrea ca scrisul, biblioteca, activitatea intelectuală să nu mai fie exclusiv deschise unei nişe de bărbaţi, ci să poată aparţine şi femeilor capabile care există sau ar putea să existe. Ea nu mai vrea ca femeile să fie reduse la a fi mame, soţii sau surori, atunci când ele aleg să fie altceva.
Pentru mine, spectacolul a avut un mare impact emoţional, datorită ideilor şi a modului în care au fost transmise: cu pasiune, cu îndârjire. Ajungi să împarţi aceleaşi sentimente cu personajul: indignare faţă de desconsiderarea scriitoarelor, dar şi o urmă de speranţă că, într-o zi, această problemă nu va mai exista.
Tutuşi, din păcate, problema se prelungeşte şi în ziua de azi, oriunde. Şi la noi, dacă studiezi literatura, poţi constata o absenţă aproape totală a scriitoarelor din trecut (şi nici în prezent lucrurile nu s-au schimbat fundamental). Se spune că Liviu Rebreanu, în urma citirii romanului de debut al Cellei Serghi, Pânza de păianjen, acesta a chemat-o la el acasă pentru o discuţie. El a decretat că aceasta este "un scriitor". Se poate observa că, din cauza faptului că bărbaţii dominau această arie, termenul de "scriitoare" era ceva cu totul nou în acea perioadă. Nu avem aşa multe scriitoare recunoscute, tocmai ca urmare a faptului că acestea nu deţineau o independenţă materială şi un spaţiu personal pentru a scrie opere literare; femeile ocupau rolurile tradiţionale de soţii şi mame, neavând timp pentru a scrie.
Concluzia trasă de mine este că scriitoarele care s-au putut afirma în trecutul dominat de tradiţionalism şi de bărbaţi care, uneori, diminuau talente ale femeilor care începeau a se remarca în domenii intelectuale, merită mult respect, deoarece şi ele au contribuit la lupta pentru câştigarea drepturilor femeilor şi schimbarea (parţială) a mentalităţilor de atunci.
O cameră doar a ta este un spectacol ca un carusel de emoţii. Chiar dacă nu este, poate, pe placul oricui din cauza subiectului dificil, este un omagiu adus scriitoarelor fără aripi, dar şi a celor ce au putut să lase în urmă o parte din geniul lor prin opere scrise.
"Women and fiction remain, as far as I am concerned, unsolved problems." (Virginia Woolf)
*
O CAMERĂ DOAR A TA
după Virginia Woolf
un spectacol de Mariana Cămărăşan
cu Adina Suciu
adaptare text: Mariana Cămărăşan şi Adina Suciu
traducerea: Anca Dumitrescu şi Elena Marcu
video: Vlad Lăzărescu / pregătire canto: Gabriela Pipelea
O CAMERĂ DOAR A TA este primul spectacol din cadrul programului Blind Date, care aduce faţă în faţă un regizor şi un actor care nu s-au cunoscut în prealabil. Plecând de la argumentaţia Virginiei Woolf cu privire la faptul că, pentru a scrie ficţiune, o femeie trebuie să aibă un venit constant şi o cameră doar a ei, Teatrul Tineretului vă propune un one-woman-show cu actriţa Adina Suciu, despre redescoperirea vieţii, despre bucuria de a trăi. O pledoarie pentru intimitate şi o demonstraţie de forţă în care o femeie ne arată cum se poate sparge suprafaţa realităţii doar cu ajutorul unui instrument de scris.
Recomandare: +12 ani