Ca în toate spectacolele lui Pippo Delbono, fragmente autobiografice susţinute de imaginea scenei compun fresca umanităţii perene. Personajele teatrului său sunt efigii ale umanităţii, fiinţe refuzate care îşi relevă în pofida marginalităţii omenescul pur. Închis în celula propriei nefericiri Pippo redescoperă calea bucuriei înconjurat de actorii lui. Astfel, La gioia / Bucuria e un strigăt de ajutor, dar şi o rugăciune pentru defavorizaţii sorţii - imigranţi, cloşarzi, rătăcitori în căutarea unui sens în viaţă sau conştiinţe alterate de boală. Ei sunt însă şi salvarea noastră; în ei zace capacitatea regăsirii bucuriilor simple, puterea depăşirii durerilor vieţii. În scena finală, paradisul florilor artificiale imaginează un templu, un refugiu clădit pe fidelitatea reciprocă a membrilor companiei lui Pippo Delbono. Spectacolul e o elegie dedicată lui Bobó, a cărui amintire e invocată de Gianluca, clovnul alb, rămas în aşteptare pe banca transformată treptat de florile artificiale într-un altar închinat memoriei celui dispărut.
