Narațiunea începe cu sfârșitul dezolant al pictorului într-o Vienă cenușie, devastată de lipsurile și deznădejdea sfârșitului Primului Război Mondial. Suferind de o febră accentuată de mizeria în care trăiește, Egon Schiele este muribund, ca și fostul oraș imperial, cândva o Mecca a artiștilor Europei Centrale. Nu putem discerne exact dacă decăderea fizică, agonia maladivă a artistului sunt cauzate de radicalismul sau vizionarismul artei sale, sau, dimpotrivă, condițiile războiului sunt cele care curmă vieți în mod nediferențiat, genii sau oameni de rând, creatori sau modelele lor.
Filmul indică mai degrabă o înfrângere a artistului ca cetățean, ca membru al unui popor învins, și mai puțin a artei sale. Cu atât mai mult cu cât tânărul Schiele nu a trăit dintotdeauna în această mizerie. Din acest punct, printr-o serie de flashback-uri clasice, suntem catapultați în diferite perioade ale scurtei vieți creative a lui Schiele. Suntem astfel martorii începuturilor sale artistice cam incestuoase, în care nudul preferat este cel al surorii sale, Gerti (Maresi Riegner). Cunoaștem puțin și boema artistică vieneză de la începutul secolului, fără însă a se intra în detalii privind discuțiile estetice sau dilemele politice ale vremii. Pentru hormonii tinerilor artiști, pe scena unui cabaret obscur defilează generos, mulțime de nuduri. Pentru gusturile lor cultivate, însă, nudurile se transformă în scena vivantă a Morții și Fecioarei create cândva de renascentistul Hans Baldung Grien. Astfel, printr-o singură scenă bine gândită, filmul ne prezintă atât dragostea tinerilor artiști pentru frumos și frumuseți feminine, dar anunță și sursele inspirației pentru viitoarea capodoperă a lui Egon Schiele.
Apoi, tinerii călătoresc către orașul medieval Krumau, astăzi Cesky Krumlov, Cehia. Aici, într-un plan-secvență important, camera urmărește, în traveling rapid, cursa pe bicicletă, veselă și nebunatică, a tinerilor prin castelul renascentist. Secvența reprezintă atât o citare cinematografică a celebrei curse prin Luvru din Bande à part a lui Godard, cât și o trimitere subtilă la pacea și prosperitatea artistică a Imperiului Habsburgic la apogeul dezvoltării sale culturale și artistice.
Astfel, în plan narativ, tinerii sunt prezentați veseli și creatori, încrezători în viitor. Și fac asta plimbându-se, în 1911 pe bicicletă, prin coridoarele vechi ale unui castel boem. Astfel, arta veche se unește cu cea modernă. Dar, subtil, spectatorii conștientizează că tocmai aparenta continuitate a artelor frumoase imperiale este, în fapt, o iluzie, ce se va termina curând.
Urmează o maturizare parțială atunci când valoarea lui Schiele este recunoscută de Gustav Klimt, ce intrase deja în protipendada artistică vieneză. Autorul Sărutului devine nu atât mentorul tânărului Schiele, cât patronul și ghidul său.
În paralel, omul din spatele artistului capătă contururi din ce în ce mai concrete, în paralel cu erotismul (sau pornografia?) creațiilor sale din ce în ce mai agresiv. Tema geniului obsedat de sex emerge ca punct central al filmului, împreună cu încurcăturile morale și chiar legale care încep să apară în ritm îngrijorător.
În privința acestui subiect - sexualitatea lui Schiele - trebuie apreciată obiectivitatea producției. Aceasta se dorește o viziune imparțială asupra lui artistului, nu o hagiografie. Acuzațiile de pedofilie care i s-au adus - un punct inconturnabil din biografia sa - sunt tratate pe larg și echidistant, din perspectivă legală și mai puțin prin prisma geniului său.
Pe de altă parte, la fel ca în biografia lui Freddie Mercury, Bohemian Rhapsody, promiscuitatea sexuală este doar indicată. Ea este tratată mai degrabă în termeni generali, eluzivi, care dau însă senzația unei castrări a portretului artistului, frustrantă în contextul în care ni se indică clar locul central pe care sexualitatea l-a jucat în viața celor doi artiști.
Distribuția, atent selectată, contribuie și ea la dezamorsarea explozibilului moral existent în biografia sa. Se imprimă astfel o puritate copilărească personajelor, care împrospătează, binevenit, aerul încărcat indus de aluziile erotice.
În primul rând, Noah Saavedra întrupează un Schiele înflăcărat, măcinat de arta sa, dar cu privire clară și gesturi naturale. Iar puritatea actorului face să fie iertată mai ușor depravarea pictorului.
Iar jocul verginal și, în același timp, îndrăzneț al lui Maresi Riegner, îmbină gelozia (încă) infantilă cu nurii de abia înmuguriți ai femeii mature. În a doua parte a filmului, Riegner reușește o interpretare memorabilă: certată de un Egon care își descoperă valențe despotice în mica lor familie, se îndepărtează cu mișcările copilului căruia i-a fost refuzată o jucărie importantă, în care însă amestecă și frustrarea femeii față de dominația patriarhală a fratelui său.
Bineînțeles, muza lui de o viață, cea care a inspirat și capodopera Moartea și Fecioara, nu poate să fie omisă. Valerie Pachner susține rolul tragic al lui Wally Neuzil cu o grijă și maturitate ce contrastează perfect cu pasiunea lui Schiele.
Egon Schiele Tod und Mädchen rămâne, așadar, o biografie decentă prin discreția echilibrată față de concupiscența artistului. Dar, mai important, este un omagiu artistic în care entuziasmul tineresc al actorilor reprezintă o reușită în sine.