Avântul dubitativ este nuanţat apoi prin dileme mult mai mature şi actuale: "Care este relaţia noastră cu un mediu din ce în ce mai artificial", cât de mult suntem dispuşi să sacrificăm pentru a obţine energia pentru care suntem din ce în ce mai lacomi, "Care sunt limitele culturale şi psihologice ale avansului tehnologic?" şi, mai ales, "Ce interdicţii, ce tabuuri putem încălca pentru a prezerva viaţa?". Încapsulate în tradiţia filosofică a sci-fi-ului modern, aceste întrebări folosesc viitorul pentru a chestiona mai radical prezentul.
Adresându-se unui public matur, chestionările respective nu sunt verbalizate. Ele sunt, în schimb, catalizate de vagul şi elipsele naraţiunii, de voinţa de putere şi dragostea de viaţă ale personajelor, de simbolurile universale presărate discret, dar abundent, şi, mai ales, de sfârşitul deschis.
Filmul începe cu încarnarea perfectă a speranţei umane: un copil. Este o amăgire. Subtil, ni se transmite imediat că relaţia tată-fiică, deşi grijulie şi iubitoare, suferă de o deznădejde absolută. Replicile tatălui sunt rostite pe un ton vag îngrijorat, vag disperat. Mai târziu realizăm viciul lor ascuns: nu se vorbeşte nimic despre viitor. Orice părinte îşi imaginează evoluţia odraslei sale necesarmente luminoasă, de multe ori chiar în detaliu, însă Monte (Robert Pattinson) debitează doar reguli generale şi puţin bizare, fără a detalia fericirea pe care o doreşte propriului copil.
Această relaţie stranie ne face să bănuim fie o boală incurabilă, improbabilă la prima vedere, fie o situaţie fără ieşire, la nivel macro. Apoi, reducând treptat bănuielile, prin flash-back-uri intercalate, ni se descoperă istoria bebeluşului şi a tatălui său.
Într-un timp îndepărtat, pe pământ, ştiinţa oferise o ultimă şansă unui grup de condamnaţi la moarte: să participe, drept cobai, într-un experiment privind captarea resurselor de energie ale universului. Pierduţi într-un spaţiu mult prea îndepărtat pentru orice posibilitate de întoarcere, aceştia sunt dominaţi de dr. Dibs (Juliette Binoche), un medic obsedat să creeze viaţă în pofida condiţiilor extreme. Fetiţa care apare astfel este rezultatul ştiinţei şi, mai ales, al obsesiei doctorului. Din păcate, speranţa noii vieţi este condamnată din faşă de izolarea ireversibilă a navei-închisoare.
Claire Denis defineşte astfel un micro-univers mult mai concentraţionar decât o închisoare pământeană. High Life accentuează claustrofobia interiorului navei prin dozarea informaţiilor referitoare la viaţa şi disperarea care îi cuprinde pe cobaii pierduţi în spaţiu. Niciunul nu se plânge şi nu face crize de isterie, însă decăderea psihică este la fel de ireversibilă precum uzarea materialelor navei.
Există, în contrapondere, o întoarcere încăpăţânată a personajelor la originile arhaice ale umanităţii şi la circuitul natural al vieţii, purificator şi optimist. Prezenţa unei mini-sere, şi ea udată din belşug, este un pretext pentru producerea humus-ului originar. Acela din care, în conformitate cu mitul genezei, am fost plămădiţi. În contextul claustrofob şi steril al navei, gestul imemorial al unui personaj de a turna un pumn de humă pe sicriul unui coleg capătă caracterul radical al unei declaraţii de independenţă.
Dr. Dibs coboară şi ea, tot din mitologie pe nava spaţială. "Şaman al spermei", aşa cum este poreclită de ceilalţi pasageri, ea aparţine acelui arhetip universal al ielelor, "fiinţe imaginare din mitologia populară românească, înfăţişate ca nişte fete frumoase, îmbrăcate în alb, care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul şi prin jocul lor, pe bărbaţi, asupra cărora au puteri nefaste". Atractivă, îmbrăcată şi ea tot în alb, simbol al profesiei sale, bineînţeles, dar şi mijloc de diferenţiere vizuală, dr. Dibs domină comunitatea penitenciară prin utilizarea despotică a drogurilor. Şi, cu ajutorul acestora, ea îl vrăjeşte pe Monte pentru a-şi îndeplini propriile dorinţe, care nu sunt însă nici pe departe strict egoiste.
La rândul său, Monte (Robert Pattenson) apare drept un ascet auto-impus. Asemeni lui Randle McMurphy (Jack Nicholson) din One Flew Over the Cuckoo's Nest / Zbor deasupra unui cuib de cuci (Milos Forman, 1975), Monte încearcă să reziste totalitarismului colectiv impus de dr. Dibs. Referinţa la capodopera lui Forman este explicită: dr. Dibs împarte regulat o pilulă albă, misterioasă şi dorită, celor care acceptă, ascultători, dictatura sa.
Însă, Monte refuză să participe la rutina colectei reproductive şi, implicit, la pastila albă. Ajunge să fie numit, cu invidie şi deriziune în acelaşi timp, "pustnicul fericit / the happy monk". El ajunge astfel un extremist moral, conştiinţa puternică permiţându-i apoi să depăşească tensiunile şi conflictele de pe navă.
Robert Pattinson creează un personaj detaşat, uneori cam rece, printr-un joc actoricesc reţinut, care subliniază depăşirea asumată a conflictului interior, a propriilor frici şi plăceri. Mai precis, a acelor afecte şi pasiuni care i-au distrus pe toţi ceilalţi pasageri-condamnaţi. Modelul de călugăr nu este, însă, cel din tradiţia creştină, ci cel budist. Demonstrând inclusiv o igienă facială şi corporală strictă (se bărbiereşte zilnic, tuns foarte scurt) alături de îmbrăcămintea portocalie care aduce izbitor de mult cu rasa bonzilor, Monte devine un avatar budist.
Însă, filmul nu vorbeşte despre nirvana. Specific acestui sci-fi este modul în care defineşte şi exprimă viaţa. Pentru Denis, viul înseamnă, în primul rând, fluide. Fie că vorbim despre sânge, spermă sau lapte, viaţa este concentrată în lichide. Ele intră în conflict cu sterilitatea interiorului navei şi, mai ales, cu răceala infinită a spaţiului. Mai mult, regizoarea provoacă intenţionat normele de acceptare publică filmând, uneori insistent, aceste fluide corporale. Deşi naturale, ele sunt considerate în cultura noastră interzise. Vechea învăţătură latină - naturalia non sunt turpia / cele naturale nu sunt ruşinoase, este readusă insistent în conştiinţa spectatorului. Iar manifestul politic devine, astfel, clar: viaţa are prioritate în faţa oricărui tabu construit social. Mai mult, ea e predestinată să învingă chiar şi când normele umane sau nebunia violentă încearcă să o limiteze.
Noţiunea de "tabu" este invocată explicit, ca reminiscenţă a interdicţiilor arhaice în faţa tehnologiei moderne: "Să nu-ţi bei propriul pipi, Willow. Să nu-ţi mănânci propriul caca. Chiar dacă-s reciclate şi chiar dacă nu mai arată deloc a pipi sau a caca". O formă de rezistenţă in extremis în circuitul închis al navei spaţiale.
High Life nu este un film uşor de văzut. Claustrofobia, duritatea scenelor, răceala personajelor sau lacunele narative nu vor menaja sensibilitatea audienţei. Însă întrebările, starea de reflexivitate pe care acestea toate le provoacă, vor avea un impact considerabil şi vor aduce recunoaştere filmului lui Claire Denis.