28 days later este realizat de deja celebrul Danny Boyle, căzut din păcate din rău în mai rău, după eşecul cu The Beach (unde în afară de coloana sonoră, nimic nu era de reţinut). Boyle a păstrat din The Beach prietenia cu producătorul Andrew MacDonald (vechi colaborator) şi pe cea cu scriitorul Alex Garland, autorul romanului după care a făcut filmul, iar acesta i-a scris scenariul la 28 Days Later.
E un talent fireşte să te arunci ca scriitor în mai multe direcţii şi să nu prinzi decît nisip printre degete (în scris însă nisipul are altă textură decît în film), pentru că ceea ce se dorea un film ambiţios şi puternic (nu atît de futil ca A Life Less Ordinary, dar tot în cheie metaforică vezi The Beach) nu reuşeşte decît să semnaleze nişte teme.
Cele mai bune momente din film sunt primele 10 minute, cînd eroul se trezeşte buimac într-un spital (nu ştie cum a ajuns acolo) şi descoperim o dată cu el, mergînd mult printr-o Londră care nu mai are nimic din glamour-ul ei turistic, un oraş părăsit, în care zboară hîrtii, postapocaliptic, muzica excelentă fiind tot mai dramatică pe măsură ce eroul se apropie de concluzie: s-a întîmplat un "sinistru"!
"Sinistrul" este un virus preluat de om de la nişte cimpanzei scăpaţi din cuşcă. Oamenii au turbat, sunt agresivi, au ochii injectaţi, se mişcă uluitor de repede. Care mai sunt în viaţă. Cei încă neatinşi sunt şi ei tot mai puţini, dar ei descoperă mirajul solidarităţii umane, dar şi pericolul ei, cînd un grup de soldaţi iniţial de bună-credinţă cer în schimbul acesteia favorurile părţii feminine a grupului.
Lui Danny Boyle se vede treaba că nu i se asortează metaforele şi "procesiunile". După Shallow Grave (excelentă comedie neagră) şi lovitura cu Trainspotting, britanicului nu i-a mai scăpat un film la fel de puternic. Cochetarea cu America i-a cauzat şi acum se pare că nu îşi mai regăseşte vocea. Pentru că, deşi bine cadrat şi în culori frumoase filmat, "După 28 de zile" devine după primele zece minute tot mai plicticos, situaţiile tot mai previzibile, toată strălucirea ştearsă şi dezolantă a unei ţări pustiite, în voia vîntului, se transformă în foşnirea isterică a unui film cu zombie, de serie secundă, cu oameni în spume care urlă şi un snop de eroi pozitivi strîns uniţi în jurul liderului, cu o inevitabil de stupidă poveste de dragoste din linia întîi a frontului şi un final, bineînţeles, fericit. Paradoxal, am observat (şi nu cred că era în intenţia regizorului) că eroul, junele interpretat de Cillian Murphy, parcurge de-a lungul filmului o evoluţie spectaculoasă. La început neras, netuns, dar foarte la modă, el se tunde, se rade (rămînînd la modă) începe să semene cu un model (şi se poartă ca şi cum ar şti asta). Dar mai e ceva. I se modifică vocea. Se îngroaşă tot mai mult. Să fie vreun discret semnal că asistăm la o maturizare prin forţa evenimentelor? Cam astfel de lucruri mărunte îţi sar în ochi cînd un film te plictiseşte şi trebuie să mai comentezi, pentru antren şi voie bună, cu vecinul de fotoliu.
Fişa tehnică:
28 Days Later - 2002, 112 minute;
regia Danny Boyle;
scenariul Alex Garland;
imaginea Antony Dod Mantle;
scenografia Mark Tildesley; montajul Chris Gill; costumele Rachel Fleming;
cu: Cillian Murphy, Naomie Harris, Christopher Eccleston, Megan Burns, Brendan Gleeson.