Filme de văzut şi de (ne)văzut

Există, în 25th Hour, un monolog ca un pumn în stomac. Ura şi iubirea împreună, ale unui revoltat ce mai are câteva ore de libertate, după care trebuie să meargă la închisoare pentru 7 ani, ură şi iubire pentru cel mai cosmopolit oraş de pe Glob - New York-ul. Cu toate rasele lui, cu toate categoriile lui socio-sexo-culturale, cu toate profesiile de pe faţa Pământului, totul, absolut totul adunat mai mult sau mai puţin de-a valma într-un oraş. E unul din cele mai reuşite monologuri nu doar din istoria filmului, ci a tuturor artelor ce le cunosc (teatru, literatură). Spus în oglindă, cu faţa lui Edward Norton contorsionată de revoltă, ură, iubire şi neputinţă, cu panoramări accelerate ale oraşului, cu trecerea în revistă a vieţii acestuia, monologul e, de fapt, al unui regizor ce iubeşte visceral New York-ul şi care nu e la primul film dedicat vieţii acestuia - Spike Lee. Regizorul (de culoare) e specializat mai ales în filme (cu scenarii extrem de inteligent scrise) cu negri, foarte acide, cu un umor tăios. 25th Hour e un film într-o altă cheie, mult mai rafinat, cu imersiuni în psihologia personajului/personajelor. Ritmul e cam trenant pe o lungă bucată, dar mai e o scenă foarte puternică, simplă şi emoţionantă: cea în care condamnatul, înainte de a-şi imagina cum ar putea fi viaţa lui dacă ar fugi, intersectează un copil (amândoi în maşini, trecând una pe lângă alta) şi-şi scriu, fiecare, numele pe geam. Fie şi numai pentru astea două (plus rolul lui Norton!) şi filmul merită văzut.

Danny Boyle schimbase faţa cinematografului britanic, acum câţiva ani, cu un film devenit legendar - Trainspotting. Era un film legat de generaţia chimică impusă în literatură de Irvine Welsh, iar orizontul de aşteptare din jurul regizorului, odată cu filmele următoare, avea să fie, evident, la un nivel foarte ridicat. Şi prin această prismă a dezamăgit cu The Beach (dar nu numai prin această prismă, căci filmul e în sine prost, nu doar în comparaţie cu Transpotting), iar acum cu 28 Days Later, realizat anul trecut. Filmul e atent lucrat vizual (iar din acest punct de vedere merită văzut), dar scenariul distruge totul. Povestea începe bine, cu un absurd ţinut în mână, dar continuă rău, din ce în ce mai şablonard, şi eşuează într-o mare de debilitate. La nivel actoricesc nimic remarcabil, iar atmosfera (bine schiţată în primul sfert de oră) dispare odată cu dispariţia suspansului, când senzaţia dominantă e cea de déjà vu în 90% din filmele de gen.

Nimic altceva decât continuări de duzină şi filme de gen, nesemnificative, sunt X-MEN 2 (2003), regia Bryan Singer, şi Final Destination 2 (2003), regia David R. Ellis. Primul cu efecte speciale ce nu ies din tipar, continuând povestea mutanţilor şi a nelipsitelor lupte pentru putere între diferitele tabere dintr-un viitor nu prea îndepărtat. Al doilea cu efecte-cascadorii bine realizate (filmul e regizat de un fost maestru de cascadorii), dar cu o poveste total neoriginală. Eventual, dacă mergeţi la X-MEN 2, staţi doar 11 minute, căci în deschidere e proiectat un scurt-metraj al echipei matrixiene - fraţii Wachowski ca scenarişti + Andy Jones ca regizor. The Animatrix: Final Flight of the Osiris / Animatrix: Ultimul zbor al lui Osiris e un scurt de animaţie computerizată şi a fost lansat de curând, precedând părţile 2 şi 3 din trilogia Matrix, ce vor fi lansate anul acesta pe ecrane.

Nici The Recruit (2003), regia Roger Donaldson, nu excelează la capitolul poveste, cu toate că scenariul e inteligent scris. Prea multele răsturnări de situaţie te obosesc până la urmă şi-ţi taie cheful de a mai urmări acţiunea şi de a afla ce şi cum. Evident că Al Pacino e Al Pacino şi n-are nevoie de alte recomandări şi că nici Collin Farrell nu-i deloc rău. Doar că poveştile din culisele CIA-ului şi despre cât sunt de şmecheri americanii cei inteligenţi sunt cam inflaţionare şi e nevoie de ceva chiar deosebit în naraţiune pentru a oferi spectatorului satisfacţii.

Tot un nume e singurul punct de atracţie pentru încă un film - de data asta Robert De Niro, filmul fiind City by the Sea (2002), în regia lui Michael Caton-Jones. Ca şi Al Pacino, De Niro e o adevărată apariţie în orice prostie ar juca. Pelicula de faţă nu e una chiar catastrofală, dar foarte oarecare şi, punctul cel mai vulnerabil, cu un ritm mult prea trenant pe toată durata. Un început şi-un final agreabil-retro, iar între ele o poveste ce avansează în pas de broască ţestoasă.

Dar nu ştiţi ce-i aia trenant dacă n-aţi văzut Quo Vadis? (2001), în regia lui Jerzy Kawalerowicz! Filmul e o (nouă) ecranizare a romanului lui Sienkiewicz despre începuturile creştinismului şi persecuţiile lui Nero contra creştinilor, realizată de un cineast cândva foarte merituos. Kawalerowicz e unul din veteranii cinematografului polonez postbelic, în anii '50-'60 regizând o serie de filme de o foarte fină observaţie psihologică şi cu o imagine superbă, în tradiţia realismului poetic: Adevăratul sfârşit al războiului, Trenul de noapte, culminând cu una din capodoperele cinematografului universal - Maica Ioana a îngerilor. Pierde pasul însă în deceniile următoare (Moartea preşedintelui, Austeria, Ostatecul Europei...), ajungând la producţia de faţă, ce vrea să concureze Hollywood-ul şi să fie "de autor" în egală măsură. Iar rezultatul? 165 de minute de chin pentru creştinii de pe ecran şi pentru cei din sălile de cinema, la 2000 de ani de la primele martirii. Bisericile din zilele noastre ar trebui să se gândească să-i considere martiri pe toţi cei ce rezistă până la capăt fără să iasă din sală.

Să prezinţi o cinematografie mică într-un alt spaţiu în care aceasta e necunoscută, prin filme proaste, e un deserviciu pe care-l faci acelei cinematografii. Ăsta e cazul recentei Zile a cinematografului israelian, ce s-a înscris într-o serie de câteva manifestări culturale organizate de Ambasada Israelului la Bucureşti. Filmele cu pricina au fost trei: două metraje medii, de televiziune, şi unul lung, punctul comun părând să fie tinereţea regizorilor. Cele două filme de televiziune - Benny Benny Yeled Ra / Benny, copil rău şi Poker Face / Faţă de poker (ambele 2001) sunt realizate de un regizor de 34 de ani - Eitan Anner, iar al treilea - Knafayim Shvurot / Aripi frânte (2002) - de unul de 35 de ani - Nir Bergman. Benny, copil rău e o comedioară despre un poliţist afemeiat, cu câteva poante bune, dar cu absolut nimic peste valoarea unui sitcom de duzină. La fel Faţă de poker - dramă de nivel Hallmark, din cele pe care le vezi cu tonele pe toate canalele TV. De asemenea, mult premiatul Aripi frânte (dintre premii - pentru cel mai bun film la Festivalul de Film de la Tokyo; premiile pentru cel mai bun film şi cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Ierusalim; premiul ecumenic, pe cel al publicului şi premiul C.I.C.A.E. la Berlin) e de un nivel foarte mediu, cu câteva idei bune în scenariu (oamenii ca nişte fire de praf pierdute în imensitatea unui univers absurd de infinit şi rece), dar care, neexploatate, se pierd într-o călduţ-înduioşătoare dramă de familie, cu ceva implicaţii sociale mai largi.

Dar nimeni n-ar trebui să rateze un irezistibil documentar (de lung-metraj) despre păsări - Le peuple migrateur (2001), realizat de Jacques Cluzaud, Michel Debats şi Jacques Perrin (acesta din urmă producător şi pentru Microcosmos - Le peuple de l'herbe - filmul despre insecte de acum câţiva ani). Cu unele accente ecologiste (dar care nu deranjează, ci dimpotrivă) filmul e o descindere (sau mai corect o ascensiune) în (până la) lumea păsărilor şi a fenomenului migraţiei. O oră şi jumătate de imagini superbe, de observare a comportamentului păsărilor, de destindere şi de multă sensibilitate.