** (pentru că reuşeşte foarte bine ce îşi propune: să terorizeze spectatorii care îşi doresc să fie terorizaţi şi să ţină pe toată lumea cu sufletul la gură până la final)
O sperietură pe măsură
28 Days Later este un thriller cu accente de horror semnat de Danny Boyle, cel care a marcat o generaţie întreagă de cineaşti cu al său Trainspotting. După 28 de zile este o dramă post apocaliptică, în care apocalipsa este adusă de nişte maimuţe infectate cu un virus pe care îl pot transmite şi oamenilor care devin astfel un fel de zombii ucigaşi. În profida ideii care nu este exact nouă şi nici exact interesantă, filmul nu este rău şi amatorii de acest gen de poveşti, pline de acţiune şi senzaţii tari vor fi cât se poate de mulţumiţi.
Jungle Book 2*1/2* (pentru că publicul căruia îi este adresat va aprecia filmul, chiar dacă el este o copie palidă şi foarte neconvingătoare a primei Cărţii a junglei, pe care merită şi astăzi să o revedeţi, dacă aveţi cum)
Cu întârziere, pentru copii
Săptămâna trecută am uitat să vă ofer în această rubrică informaţii despre o premieră pe care poate mulţi dintre spectatori ar fi dorit să o vadă. Cartea Junglei 2 face parte din acea categorie de producţii care n-ar trebui să iasă niciodată din faza de proiect, fază în care au ajuns pentru că originalul a fost un succes atât de mare, încât şansa de a mai câştiga ceva bani de pe urma lui nu trebuia pierdută. Dacă aveţi copii mai mici de şapte ani, care au văzut de curând Cartea junglei pe o casetă video şi acum nu mai vorbesc despre altceva, sau dacă aceiaşi copii nu au avut unde vedea până acum originalul, cu siguranţă că filmul aflat acum pe marile noastre ecrane merită o excursie la cinematograf. Dacă nu aparţineţi acestei categorii, mai bine staţi acasă sau încercaţi un alt film.
8 Mile*** (pentru că este un film uşor de urmărit, care te lasă cu un sentiment plăcut la final, pentru că Eminem este neaşteptat de convingător în rolul său din film şi pentru că, până la urmă, nu ne aşteptam ca lucrurile să iasă atât de bine)
Deşi nu a participat la Oscaruri, Eminem a primit premiul pentru cea mai bună melodie de pe coloana originală a unui film, o încoronare a unei cariere muzicale care a început prin a ataca toate clişeele genului şi a ajuns prin a deveni noua normă în materie.
O poveste cu final cunoscut
Când respectatul regizor Curtis Hanson a fost cooptat pentru a regiza un film în care rolul principal era jucat de copilul teribil al hip-hop-ului actual, Eminem, nu puţini au fost cei care au prezis eşecul acestui proiect. Spre marea dezamăgire a celor care preferă să vadă în muzica hip-hop şi în exponenţii ei chintesenţa a tot ceea ce e rău în acest moment în America, o chemare la violenţă şi la dezumanizare şi o condamnare fără drept de apel la sărăcie şi degradare intelectuală, 8 Mile s-a dovedit a fi un film convingător, interesant şi plin de calităţi umane, descoperite în cele mai sordide locuri în care trăiesc oamenii – suburbiile sărăcite ale fostelor mari centre industriale americane.
E greu de evaluat unde se află graniţa dintre realitatea reprezentată de tinereţea lui Eminem şi primele sale apariţii pe scenele din Detroit, şi ficţiunea reprezentată de filmul lui Curtis Hanson. E suficient de spus că există elemente din viaţa cântăreţului în film, dar filmul nu este o oglindă fidelă a realităţii. Probabil că viaţa lui nu a adunat cele mai importante momente ale evoluţiei lui într-o perioadă suficient de concentrată şi nici nu a combinat provocările la care el trebuia să răspundă, dar, pe de altă parte, nici o viaţă nu este atât de bine structurată de la bun început pentru a putea fi transpusă fără nici o modificare într-un film.
Cu alte cuvinte, asemeni unui lung şir de filme, majoritatea având în centru sportivi, dar şi actori, cântăreţi sau politicieni, 8 Mile este povestea unui tânăr care mai întâi nu are succes, apoi, când miza creşte, reuşeşte să-şi depăşească limitele şi să ocupe locul pe drept meritat. Filmul nu este interesant doar pentru amatorii de hip-hop, el are calităţi care îl fac tentant pentru o categorie mult mai largă de spectatori, dar, e drept, majoritatea acestora ar putea aştepta să-l vadă la televizor, dacă nu doresc în mod special să meargă la cinematograf.
Catch Me If You Can**1/2* (pentru că se ia prea tare în serios, mai ales la final, pentru că, deşi este un film plăcut de urmărit, nu se ridică la înălţimea filmelor lui Spielberg de la începutul carierei, când nu purta pe urmeri toate problemele lumii)
Steven Spielberg a devenit promotorul tuturor ideilor nobile aflate pe piaţă la această oră. Până şi un film nevinovat, despre un escroc plin de succes, care a reuşit să pună FBI-ul pe jar timp de şase ani, este o ocazie pentru o serie de pledoarii pline de miez.
Escrocheria ridicată la rang de artă
Frank Abagnale Jr. este un personaj adevărat care, în anii ’60 a furat peste 2,5 milioane în produse şi servicii, în special de la banci şi instituţii care nu aveau să le simtă prea tare lipsa. Patruzeci de ani mai târziu, Abagnale este expert în securitatea aceloraşi firme, pe care, probabil, ştie mai bine ca oricine, să le protejeze. Dar nu acesta este istoria pe care o spune filmul.
Vedeta pierdută
Leonardo di Caprio avea nevoie de o şansă să revină în atenţia publicului după o carieră care l-a adus, în doar câţiva ani, pe cea mai înaltă treaptă a aprecierii, după care l-a prăbuşit în ridicol şi uitare. Rolul din filmul lui Martin Scorsese Gangs of New York l-a readus în atenţia criticilor, dar a fost departe de a-l transforma din nou în idolul mulţimilor. Prinde-mă, dacă poţi a fost ocazia de a juca rolul principal într-un film destinat marelui public, dar suficient de elevat pentru a se bucura şi de bunăvoinţa criticilor.
Istoria moralizatoare
Istoria lui Frank Abagnale Jr. nu este secretă. La 16 ani, dezamăgit de divorţul părinţilor şi de eşecul în afaceri al tatălui său, el pleacă spre New York. Nevoia şi o serie de talente neaşteptate îl transformă dintr-un adolescent care doreşte doar să cucerească fete într-un escroc de talie internaţională. De la cecuri false la legitimaţii false de pilot, medic sau avocet, nimic nu a fost prea greu pentru Frank. Dotat cu un farmec fără egal, el reuşeşte să simuleze meserii despre care nu are nici o idée, asta în timp ce este urmărit de un agent FBI care şi-a făcut un scop în viaţă din a-l prinde. Această poveste ar fi putut fi pur şi simplu antrenantă şi amuzantă, dacă Spielberg nu ar fi încărcat finalul de tot felul de mesaje menite să dea filmului o direcţie pozitivă.
The Heist*** (pentru că, deşi formula este bine cunoscută, este intelligent, bine condus, fascinant şi, până la urmă, nu degeaba se spune că încă nu a fost făcut un film cu adevărat prost în care să joace şi Gene Hackman)
Hoţii păcăliţi
Jaf armat este exact ce spune titlul său şi, având scenariul şi regia semnate de David Mamet, este un film perfect realizat, inteligent şi fără compromisuri, iar distribuţia, din care fac parte Gene Hackman şi Danny de Vito este un argument în plus în favoarea lui. Este o poveste simplă, spusă de destul de multe ori până acum. Un hoţ aflat la finalul carierei vrea să se retregă, dar acceptă o ultimă lovitură, care se complică şi pune totul în balanţă. De data asta Gene Hackman este hoţul, Danny de Vito este şeful lui, mai sunt implicaţi un nepot violent, o tânără lipsită de scrupule şi un transport foarte mare de pietre preţioase.
Adaptation***1/2* (Pentru că este original şi intelectual, pentru că, pe nici un plan nu încearcă să păcălească spectatorul şi pentru că dă unor actori excepţionali ocazia să se joace cu rolurile lor, în loc să le joace, aşa cum o fac de obicei)
O poveste de scenarist
În ţara noastră există, ca probabil oriunde în lume acolo unde filmele sale au fost prezentate la cinematograf şi la televizor, o categorie de persoane care apreciază în mod special filmele care au la bază scenariile lui Charlie Kauffman. Interesant este că aceştia s-au decis după vizionarea a cel mult două dintre cele trei filme ale sale realizate până acum. Adevărul este că puţini tineri scenarişti au făcut atâtea valuri câte a făcut Kauffman din 1999 până astăzi. Prima sa operă, regizată, ca şi actuala premieră, de Spike Jonze, a fost Being John Malkovich, un film atât de straniu şi de original, încât a ajuns pe liste celor mai bune producţii ale anului alcătuite de majoritatea criticilor de film din lume.
Al doilea film, Human Nature, a fost regizat de francezul Michel Gondry, iar un al patrulea film, Confessions of a Dangerous Mind, a fost adus pe ecran la finalul anului trecut de George Clooney. Hoţul de orhidee este însă probabil cea mai provocatoare poveste a lui de până acum. Este povestea unui scenarist, numit Charlie Kauffman, care încearcă să ecranizeze o carte despre un hoţ de orhidee, şi care, pentru că nu poate realiza acest lucru, începe să scrie povestea unui scenarist care nu poate ecraniza o carte despre un hoţ de orhidee...
Lucrurile nu sunt atât de simple (un joc de oglinzi), pentru că altminteri filmul nu ar fi atras atâta atenţie. În acest scenariu apare şi un frate geamăn (inexistent), şi el scenarist, un profesor de scris scenarii de succes şi o mulţime de răsturnări de planuri, de oglinzi şi de ordini temporale care fac ca, şi dacă aş fi dorit să vă povestesc filmul în întregime, să-mi fie imposibil. Hoţul de orhidee este dificil de urmărit, de fapt, dar, pentru cei amatori de o provocare intelectuală şi artistică, este filmul perfect. Pe lângă cele trei nominalizări (pentru actor în rol principal – Nicolas Cage, pentru actriţă în rol secundar – Meryl Streep, şi pentru ecranizare – Charlie şi Donald Kauffman), filmul a cucerit şi un premiu, pentru rolul secundar al lui Chris Cooper.