Actorii ajung în mijlocul publicului rostindu-şi cu glas puternic replicile. Urmează Mens sana in corporatist sano. "Pentru că a fost atât de multă lume, am fost nevoiţi să vorbim mai tare decât de obicei, deci, mai rar. Prin urmare, spectacolul a durat binişor mai mult decât durează în mod normal", aveau să spună protagoniştii la final. Cam 2 ore şi un sfert în loc de puţin sub 2 ore.
Lanternele frontale ale actorilor şi ecranele telefoanelor mobile joacă rolul reflectoarelor. Stelele şi bucata de lună contribuie şi ele, desigur, la impresia artistică. De zidurile Cetăţii, ce să mai vorbim? E primul spectacol de teatru din istoria de 11 ani a FFIR jucat acolo, lângă zidurile unde se termina, cândva, Nemuritorii. Cu siguranţă, nu şi ultimul.
Cei trei oameni: un bărbat al sistemului, manager, desigur (Ionuţ Marian Pîrvulescu), o femeie care mimează convingător apartenenţa la sistem (Christine Cizmaş), un rebel anti-sistem, dar parte din el (Laurenţiu Bănescu). Ce înseamnă sistem? În cazul acestui text, scris şi regizat de Ovidiu Mihăiţă, sistem înseamnă o corporaţie ai cărei amploaiaţi sunt cei trei eroi descrişi sumar mai sus.
Textul nu este şi nu se vrea a fi o analiză critică a sistemului corporatist, din România sau de aiurea, ci o privire blând-lucidă asupra celor ce îl formează. Cum se comportă un angajat de mare companie? Cât e ea / el dispus să se înregimenteze într-un set de cutume comportamentale pe care le crede (just sau închipuit) a fi regula jocului în firmă? Cât, ce mai rămâne din propria personalitate de-a lungul celor opt ore ale unei zile de lucru?
Pe bază de mult, foarte mult umor (pe alocuri, un pic repetitiv), textul lui Mihăiţă ia la palme ampla serie de ipocrizii în dosul cărora se ascund personajele-sistem jucate de Ionuţ Marian Pîrvulescu şi Christine Cizmaş. Analiza ce-i priveşte nu cuprinde doar proastele deprinderi generatoare de auto-falsificare şi şablonizare în orele de birou, ci şi neobositul asalt consumerist mixat cu o pronunţată decolare de pe solul realităţii ce definesc viaţa personajelor din piesă (şi din public) în aşa-numitul timp liber. Doriţi un exemplu? Luaţi, de pildă, acest minunat săculeţ cu lemne cumpărat de la Lidl şi cărat în creierii munţilor pentru a aprinde focul. Eh?
Racordul între cele două ipostaze ale omului contemporan, masca de birou şi masca de viaţă personală, e unul dintre marile atu-uri ale spectacolului timişorenilor de la Auăleu. Un altul ar fi că, după ce epuizează, în bună măsură, miştourile la adresa celor doi, textul lui Mihăiţă întoarce armele, aşezându-l în cătarea puştii (auto)-ironice pe omul lui Laurenţiu Bănescu, cel în ale cărui exasperare, dar şi complex de superioritate e posibil să ne recunoaştem mulţi.
Acest personaj coborât, parcă, din teatrul lui Mihail Sebastian (există un "ce" de Jocul de-a vacanţa în Mens Sana...) ajunge, pe bază de realism şi candoare (Sebastian oblige!), să îşi privească în ochi propriile păcate-laşităţi-renunţări. Altele decât ale colegilor săi de job, dar nu mai puţin relevante.
Mihăiţă ar fi putut închide aici cercul (auto)-descoperirilor. Ar fi ieşit un spectacol rotund şi pilduitor. Doar că spiritul Auăleu vrea ceva mai mult decât să livreze lecţii, fie ele şi deştept-haios-talentat ambalate. Aşa că finalul Mens Sana... oferă o anexă, un supliment, un "add-on" în răspăr cu stilistica restului spectacolului. Mai multe nu se cuvin spuse acum şi aici, ci discutate după vizionare.
*
E trecut bine de miezul nopţii. Oamenii au plecat din Grădina Cetăţii, nu înainte de a strânge scaunele de pânză pe care au stat şi de a le aşeza stivă. Zidurile şi-au recăpătat singurătatea, tulburată doar de ursoaica şi cei patru pui ai săi ce o vizitează când şi când, în această vară capricioasă.Cândva, pe locurile acestea, se turnau filme despre eroi imaginari din timpuri mitice. Acum, oamenii aleg să se pună pe ei înşişi în chestiune. Cu bune, cu rele, cu adevăruri, cu minciuni, cu râsete, cu plânsete.
Acum 50 de ani, undeva, infinit de departe, un om împlinea un vis cu un pas. Astăzi, genul asta de privire romanţioasă asupra oricărui eveniment, fie el şi de amploare cosmică, nu mai e la modă. Gusturile s-au schimbat, oamenii, asemenea.
Şi, totuşi, timişorenii aceştia pe care prea puţină lume are ochi şi inspiraţiune să îi remarce, reuşesc, în două ore şi un pic de teatru simplu şi direct, să readucă la suprafaţă adevăruri pe care le credeam definitiv demodate.
Cu vocile, privirile şi gesturile curate, Bănescu, Cizmaş şi Pîrvulescu, powered by Mihăiţă (Ovidiu Mihăiţă), le zic iar p-alea "ţi-aduci aminte cum erai când visai, sperai, miştocăreai, iubeai şi abia dup-aia veneau celelalte?". Bonus: cum să iei la mişto visele, speranţele, iubirile. Powered by Auăleu 2019.
Auăleu
Mens sana in corporatist sano
Text şi Înscenare (Text & Regie): Ovidiu Mihăiţă
Acţionează (Actorie & Lumini): Laurenţiu Bănescu, Christine Cizmaş, Ionuţ Marian Pîrvulescu.
Foto de la FFIR 2019: Daniel Secărescu.